Marvao sau cu ochii în grădina vecinului spaniol

Nici prin gând nu ne trecea pe unde aveau să ne ducă Gabriela și buburuza azi. Am văzut noi că începem să urcăm. Pe un drum care avea la intrare o barieră. Însă nici cu gândul nu gândeam că vom urca pe Transfăgărășanul lor. Până la cota 2000. Lacuri de munte, eoliene, munți negri, stațiuni montane răsărite ca de nicăieri, nori, aer curat și rece, peisaje demne de calendar. De asta am avut parte. Timp de vreo trei ore. Și, normal, de serpentine. Oricum, extrem de bine amenajat drumul. Pentru noi, pentru ăștia nebuni cu pozele. Nu pentru ăia dornici de un ceai. Că lichidul cald nu prea aveai de unde să îl achiziționezi. În schimb, din loc în loc, o mică prelungire a șoselei. Fix cât să poți opri o buburuză preț de două trei minute. Că s-au gândit ei, portughezii, că mulți vor rămâne cu gurile căscate la frumusețile munților.

 
   

 
După Trasfăgărășanul ăsta al lor, pornim tot printre munți, la o altitudine mai omenească. Ne întoarcem din toamna timpurie. Nu îi mai îngheață lu’ Sonică nasul când îl scot pe geam și îl pun la treabă întru imortalizarea vreunui munte pe jumătate pârjolit. Încep iar satele. Cu case albe. Mai avem nițel de mers. Ca să ne mai dezmorțim, ne oprim în Castelo Branco. Ne minunăm în grădinile străjuite de statui baroce și garduri vii din cismir care îmbogățesc un fost palat episcopal, Antigo Paco Episcopal. Am coborât ceva până la palat, că e așezat fix la poalele dealului. Și gândul îmi stătea numai la faptul că trebuie să ne mai și întoarcem. Deși Castelo Branco are câteva porțiuni care datează din Evul Mediu când a făcut parte din teritoriul donat Cavalerilor Templieri, mie tot străzile înguste, înțesate de colivii de păsări mi-au plăcut mai mult. Nu am poposit aici mai mult de o oră, suficient timp pentru încărcare de baterii și dezmorțit de funduri.
 
   

 
Tot mâncând buburuza din șosele, tot minunându-ne de Portugalia asta rurală, ajungem la Nisa. Da, da, Nisa. Nisa de Portugalia. Un sătuc cunoscut pentru brânzeturi, pentru dantelă și pentru ceramica roșie. Mie mi-a plăcut aerul pe care îl avea. De vacanță. Erau câteva mese întinse în mijlocul satului. Turiști și localnici vorbeau un pahar de vin și câteva bucăți de brânză. Nu am poposit nici aici prea mult timp, mânate în luptă de dorința de a lăsa buburuza într-o parcare și de a ne pune la muncă picioarele. Hmmmm! Ia uite ce frumusețe albă cocoțată în vârf de deal. Aci o fi? Mnu, Gabriela ne pune să ne îndepărtăm. Da, frumusețea cocoțată era Castelo de Vide. Un oraș evreiesc care adăpostește cea mai veche sinagogă din Portugalia. Sau ce a mai rămas din ea. Cotim cu părere de rău. Nu e vremea lui.

 

Ajungem în Portagem. Locul de întâlnire cu Antonio. Care ne va duce la Refugio da Maceira, casa pe care am închiriat-o pentru seara destinată lui Marvao. Ne pierdem puțin. Antonio ne dă emoții. El ne așteaptă în altă parte. Orbecăim. Ne trimite la o biserică. Nu să ne rugăm. Să îl așteptăm. Noi căutăm o biserică așa ca la noi. Înaltă, impunătoare. E de fapt o casă mică albă, cu ferestre albastre. Normal. Normalitate. Vine și Antonio, plin de scuze în fața a trei muieri deja nervoase. Nu începem chiar bine. El încearcă să ne mai îmbuneze. “Eu nu înțeleg de ce trebuia să ne iei tu, că doar o avem pe Gabriela!” “Ai să vezi, drumul nu e chiar bun și nici nu e semnal pe o lungă bucată din el, deci dacă vi se întâmpla ceva nu aveam cum să dau de voi!” O las mai moale. Ajungem la casă. În mijlocul unui deal. Nu tu vecini, nu tu civilizație! Îu, Doamne! Știu ca vruserăm ca la țară dar parcă e prea ca la țară!
 

 
Antonio ne spune că este și ghid și că ne poate duce să ne arate el castelul și orașul. Lasă, nouă ne place să descoperim singurele. Se oferă și să ne ducă să luăm cina la un localnic. Refuz și această propunere întrucât aveam de gând să mai dăm gata o sticlă de vin în trei. Vorbind despre ANAF și declarații contabilicești. Ce să faci, două contabile și doar o HR-istă. 1-0 pentru conta. Oricum, dacă aveți nevoie de informații, pot să vă povestesc cum e cu TVA-ul splituit. Până să ajungem la punctul ăla, hai să luăm de-ale gurii! Și licoarea! Mai ales licoarea! Antonio ne întreabă dacă să rămâna cu noi că la supermarket nu vorbește nimeni engleză. Nu-i nevoie, știm cu semne! Ne place mima. Pleacă și ne lasă pradă shoppingului. Nu ne întindem, luăm strictul necesar: brânzeturi, cărnărie, paste, legume, fructe, lapte, cafea. Când să luăm și zahăr, ne dăm seama că totuși un kil de zahăr ne e de prisos. Încerc să văd dacă au și pachete mai mici. Îmi spun că nu. Le arăt că voiam 10 pliculețe pentru cafea. Mi le aduc de alături, de la cafenea. Cadou. Nu vor să îmi ia banii. Păi, măi oameni, cum mai faceți voi business așa? Voi nu ați auzit că generozitatea și omenia dăunează grav buzunarului? Se pare că nu…

 

Cu portbagajul încărcat de zici că mai stăteam cel puțin o lună în Portugalia, pornim spre castel. Să vedem și noi care e treaba cu orașul ăsta medieval, situat la 856 de metri deasupra mării. Cuib de vultur, cum i se mai spune, este aproape de granița cu Spania pe care a și păzit-o în trecut. De fapt, datorită așezării sale pe pante abrupte spre nord, sud și vest, Marvao este un punct de apărare strategică naturală, accesul pe jos către oraș putându-se face doar dinspre est. Inițial Ammaia de pe coline, cuib de vultur a devenit Marvao în timpul sec 9 când i-a servit drept refugiu unui războinic maur, Ibn Marwan. În interiorul orașului mi-au plăcut casele albe aliniate pe străzile pavate cu granit, tipice pentru Alentejo, arcadele, balcoanele din fier forjat și podoabele caselor făcute din granit local. În satul ăsta se aude doar liniștea. Antonio ne-a spus că liniștea este izgonită în luna noiembrie când are loc Festivalul Castanelor. Atunci străzile devin neîncăpătoare pentru amatorii de vinuri și cântece tradiționale.
 
   

 
Hai să ne și cocoțăm pe zidurile cetății. Ce naiba? Chiar se vede Spania! Și muntii Serra de Estrela ai Portugaliei! Am uitat să zic. Ne aflăm pe cel mai înalt vârf al Serra de Sao Mamede. Se văd și urmele potopului din vară, deși Antonio zicea că ei au fost  puțin afectați. Tot el ne-a povestit că incendiile au fost stinse și cu ajutorul pompierilor spanioli. Mai urcăm câteva trepte. Să nu uităm că suntem în țara lui urcă și coboară. Cetatea mi se pare extraordinar de bine întreținută. Înăuntrul castelului dai și peste un magazin de suveniruri și alte matrapazlâcuri. Ne hotărâm să așteptăm apusul în zonă. Ce nu am luat în calcul a fost că suntem sus și pe masură ce soarele pălește, răcoarea devine frig. Rezistăm cu stoicism ca să prindem mingea de foc. Sonică protestează. I-au înghețat bateriile. Așa că, după doua trei cadre, o pornim la pas prin sat. Așa dăm peste Pousada Santa Maria, un hotel din lanțul celor de lux. Ne limităm la a-l admira. Pe noi ne așteaptă casa din mijlocul dealului.
 
     

 
Am fi vrut să prindem satul din moțul dealului luminat de felinare. Frigul și foamea ne gonesc iar Gabriela desăvârșește acțiunea, ducându-ne pe un drum prin pădure. Mai vezi dacă poți satul luminat! L-am văzut a doua zi dimineață, când am plecat spre Setubal. Înainte de plecare, mai stau câteva minute de vorbă cu Antonio, un inginer lovit de criză și obligat să plece din Lisabona și să se întoarcă acasă. S-a hotărât să renoveze casa părintească și să o scoată în circuit. S-a inspirat dintr-o călătorie pe care a făcut-o în Brazilia. Tot de acolo a luat și ideea de a fi o gazdă implicată. De asta a devenit ghid și încearcă să ajute turiștii în a descoperi tot ce e mai valoros în zonă. Nu câștigă încă bani din asta. Încă mai aduce bani de acasă. Dar nu renunță. Ba mai mult, a cumpărat și vechea școală unde a predat mama lui și o renovează. Sunt turiști? Sunt. Mulți vin în zonă pentru plimbările pe care le pot face pe dealurile Urra. Are un aer pozitiv Antonio. Aș mai fi stat la povești cu el, însă ne presează Sesimbra.

 

Fiind ultima noastră zi, facem rabat de la regula “nu vrem autostrăzi”. Așa că, după două ore de zburat pe autostrăzi, buburuza ne duce în Sesimbra. Admirăm plajele protejate parcă de Arrabida Natural Park. Ne plimbăm puțin, cât să ne înregistrăm pe retină aerul de vacanță și mirosul oceanului. Într-un restaurant, se aud acorduri de fado. Ultimul nostru prânz ne bucură cu o Dorada de excepție. Doar Sesimbra este recunoscută pentru restaurantele cu minunate produse pescărești. Ne mai dăm răgazul unei cafele băută la înălțime, lângă castelul Palmela din Setubal. Vedem oceanul și Setubalul de sus. Și râdem mult la amintirile ce încep să se contureze. Ne-a plăcut. Ideea asta cu Portugalia în orașe și sate a fost grozavă. O să ne mai întoarcem. Chiar dacă nu ne-am prea odihnit.
 
    

   

   
 

Date tehnice: Am fost trei nebune. Am parcurs 1600 de km. În 8 zile. Cu o buburuză pe numele ei de scenă Nissan Micra. Combustibilul a fost în jur de 75 de euro/caciulă pentru întreaga perioadă. Am cheltuit cam 25 de euro/caciulă/noapte pentru cazare. Masa în oraș a fost cam 15 Euro/caciulă, masă însemnând o porție de sardine cu garnitură și salată plus un pahar de vin. Micul dejun și cina făcute de noi, deci supermarket, deci vreo 50 Euro/caciulă pentru toată perioada. Cafeaua plus o gustare din aia de a lor vreo 4 Euro. Pasteis do nata e de la 1 Euro până la 1 Euro 50 bucata. Vinul la sticlă depinde de unde îl iei și de care este. Noi am luat din Porto. Nu ne-am rupt în figuri, am luat de la 8 Euro/sticlă până la 20 Euro/sticlă. Găsești și mai ieftin și mai scump. Bugetul tău este limita. Intrările în grădinile castelelor 7 sau 8 Euro. Nu știu în castele, că nu suntem amatoare. Un magnet e vreo 2 Euro, o eșarfă vreo 5. Mai ce? Aaa, trei muieri se înțeleg bine trei, maxim 4 zile. Pe urmă apar din alea “unde oprim? unde vreți voi!” “când mâncăm? când ziceți și voi!”. E ok, noi mai plecăm în formula asta. Cel puțin în alte două excursii planificate deja.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *