Ne așternem la drum. Spre satul ăsta fortificat care a tot fost oferit cadou de nuntă în familiile regale portugheze. Unii mai zic despre el că ar fi cel mai romantic sat medieval al Portugaliei. Mie mi-a plăcut că e așezat între vii. Pe moțul unui deal. Am lăsat buburuza la marginea satului. Și am pornit la pas printr-un fel de Ostuni. Casele sunt de un alb imaculat, parcă personaje într-o reclamă la înălbitor, înviorate pe ici pe colo cu o pată de culoare de la florile atârnânde și de la brâurile colorate în albastrul cerului. Urcăm treptele pentru a vedea priveliștea și de sus. Strașnice apărători, zidurile cetății au grijă să ascundă satul exact cum o scoică își protejează perla. Mi se pare că totul este păstrat cu extrem de multă grijă și responsabilitate. Eforturile portughezilor sunt răsplătite cu vârf și îndesat de miile de turiști care trec pragul cetății. M-am mai cocoțat eu și înainte pe ziduri de cetate, astea însă îmi țin treze toate simțurile. Să fie teama de a păși la înălțime pe potecuța de niciun metru? Nu are sens să vă povestesc cum era cu depășirea sau cu întâlnirea unui alt turist care venea din sens opus. Ce să mai la deal la vale, și pe ziduri ca și pe șosele. Strâmt, vere, extrem de strâmt.
Coborâm de pe ziduri ca să simțim și pulsul străzii. Străzilor înguste și, cum altfel, mereu în pantă. Pe unde nici cu gândul nu gândești apare câte-un tufiș înflorit. Cum de avem loc atâția pe potecile astea cu ifose de străzi? Stai, că nu ai văzut tot! O trăsură trece pe lângă noi și intră în curtea a ceea ce a fost cândva castel, actualmente o veritabilă Pousada, mai pe românește un hotel de lux, istoric adresat unui anumit segment de venit. Putem vizita curtea castelului. Ce vorbești, vere? Ăsta parcă e un castel din ăla de face nepo la mare cu formele ei. Pe cele două străzi principale care pleacă din poarta castelului sunt înșirate magazine cu produse specifice. Lichiorul Ginjinha care se bea din ceva păhărele de ciocolată și care seamănă nițel cu vișinata noastră; conservele de sardine de ciocolată. Pentru că da, aci are loc anual un festival al ciocolatei. Te mai miri atunci că sătucul ăsta face parte din cele șapte minuni ale Portugaliei? Nu prea…
“Mi-e foame! Nu mai văd nimic în fața ochilor decât un platou cu fructe de mare! Mi-e foame rău! Ia uite, parcă și voi aveți fețe de creveți!” se auzi în timp ce ne minunam de frumusețea bisericii Santa Maria împodobită în interior cu azulejos – plăci de ceramică decorată. Hai să găsim un locșor să bem un pahar de vin și să mâncăm ceva d-aci, de la ei. Am căutat o oră. Totul era full. Citisem că în jurul prânzului hoarde de turiști sunt revărsate în miniatura asta de oraș. Nu am luat însă în seamă avertizările. Și uite așa, am început masa cu o băutură. La o terasă unde nu puteai mânca decât ceva hamburger. Lasă. Mai întâi bem. Într-o oră trebuie să se facă loc și pentru noi. Ceea ce s-a și întâmplat. După cele 45 de minute la băută, am pornit agale să căutăm hrană. Am găsit. Într-o terasă mărginită de leandri, am mâncat cele mai bune sardine la grătar ever. Da, clar masa asta va fi etalon și indiferent unde și ce om mai mânca în țara lui Pasteis do Nata, sigur vom face comparație cu sardinele din prima zi.
Nu am ascultat de sfaturile tuturor celor care fuseseră înainte în Obidos. Și nu am înnoptat în zonă. Nu. Am plecat spre Aveiro. Sau Veneția Portugaliei, ca să respectăm clișeele. Așezat pe coasta de nord a Portugaliei, pe malul unei lagune, Aveiro nu pare la prima vedere a avea prea multe de oferit. Mă tem că am picat și noi în capcana asta și nu i-am acordat atenția cuvenită. A fost sacrificat întru petrecerea a mai mult timp în Costa Nova, satul pescăresc care reprezintă de fapt o parte din Aveiro. Am apucat totuși, înainte de a pleca spre plajă, să vedem bărcile colorate Moliceiro, utilizate în trecut pentru colectarea și transportarea algelor care erau folosite drept fertilizator în agricultură. Astăzi, sunt folosite pentru a plimba turiștii pe canalele ce împart orașul în patru, canale care se alimentează din lagună. Spre deosebire de gondolele venețiene, bărcile Moliceiro sunt pictate în culori tari, ilustrând mai multe teme (scene din religie, scene de umor). Turul cu minunățiile astea specific portugheze pleacă din fața parcului Jardim do Rossio, un loc unde palmierii și iarba sunt actori principali.
Lăsăm în urmă clădirile Art Nouveau și bărcuțele pictate și pornim spre Costa Nova. Să vedem plaja și oceanul. Gabriela ne duce la plajă. Bine. Pornim agale să pozăm valurile. Nici vorbă să mai fiu păcălită de măria sa, Oceanul. Știu că e rece înghețat. Nu mă mai păcălește cu valurile lui brodate. Mă împrietenesc cu nisipul. Cu cât e mai departe de ocean, nisipul e cald, pătruns de soare. O luăm agale spre nicăieri. Suntem noi cu noi. Și cu vreo trei pescăruși fomiști. Nu nemâncați la cât erau de grăsuți. Și se mai văd, dincolo de stânci două undițe. Ok, avem și pescari în zonă. În rest, liniștea. Liniștea face plajă. La un capăt al infinitului de nisip, apare cu moț roșu un far. Farol da Barra. Păi știi de ce îl vezi tocmai de aci, de la distanța asta considerabilă? Pentru că este cel mai înalt far din Portugalia. Are 62 de metri. Înăltuț, ha? Poate fi văzut de la 43 de km de pe Atlantic. Nu ajungem până la plaja Barra care îl găzduiește. Nu, noi o luăm spre satul pescarilor.
Ne lăsăm purtate de instinct și ajungem pe strada principală. Loc de promenadă. Avenida Jose Estevao. Și aici începe spectacolul. Case colorate. Dungate. La începuturi erau folosite de către pescari pentru a-și depozita uneltele de pescuit, când am ajuns noi acolo erau deja reper iconic. Satul pescăresc a apărut la începutul secolului 19 când pescarii din Ilhavo au început să se mute în Costa Nova. Noua linie de țărm, inaugurată în 1808, le permitea accesul mai ușor la apă decât Sao Jacinto, coasta veche. De la loc de depozitat plasele, au devenit încet încet case de vacanță. Nu știu ce o fi înăuntru că nu am avut buget să plătim cazarea p-aci. Și nici timp prea mult. Pe dinafară sunt extrem de cochete. Dungate în fel și fel de culori, împodobite cu flori, dantelate pe la streașini, casele astea par din turtă dulce.
Am pornit, așadar prin satul ăsta dungat, despărțit de apă doar de o perdea de palmieri. În primul rând, m-a frapat curățenia. Și mi se pare extraordinar cum reușesc să își vadă de viață în ciuda puhoiului de turiști. Normal că se vede turisticul pe ici pe colo. Spre exemplu, la prețurile de la mâncare. Un pic mai piperate ca în alte părți. Dar masa la restaurant pe malul gârlii a meritat fiecare bănuț. La fel și vinul…În afară de promenada mai sus numită și de un pește grozav (care pește e peste tot, ca un laitmotiv evident: băncile sunt sub formă de pește, trotuarul are pe ici pe colo pești desenați), nu prea ai ce face. Rătăcindu-te la pas, fără grabă, pe fiecare străduță în parte și pozând în tihnă fiecare casă dungată în fel și fel de culori și tot îți ajunge juma’ de zi. Mai pui jumate la plajă și cam gata. Cam gata am zis și noi pe la un 4 după amiază. Aveam vreo două ore de mers până la următoarea noastră oprire.