Lăsăm mașina într-una din parcările de lângă gară și pornim să vedem cum e cu castelul Reichsburg. Ne luam și noi după turiștii care se înghesuie toți la cârnați și înghețată. Și uite așa ajungem în centru. Până să urcăm la castel, ne plimbăm nițel pe podul ce duce la mănăstirea Capucinilor. Flori și vii. Asta vedem în fața ochilor. Că uitai să zic de viile care urcă frumos așezate pe fiecare deal care împrejmuiește orașul. Pe străzi, butoaiele care nu servesc drept masă mâncătorilor de cârnați, sunt suport pentru flori. Butoaie, ca să ne amintim că suntem într-o zonă viticolă. Moselul taie orașul în două, echilibrând totuși ambele maluri cu clădiri colorate, străzi înguste și podgorii.
După o înghețată dătătoare de energie, pornim spre domnia sa, castelul. Până să ajungem să ne bucurăm de priveliștea din vârf, ne bucurăm de drumul șerpuindo-urcând, brăzdat de pensiuni și restaurante unde te poți delecta cu ceva degustări de Riesling. Imediat ce începem să urcăm, dăm cu privirea de întinderi întregi de viță de vie. E iunie, încă nu avem struguri copți. Cu toate astea, imaginea este într-adevăr demnă de poză. Deasupra viilor tronează domnia sa. Deasupra și la propriu și la figurat. Reichsburg-ul stă cocoțat în moțul dealului, la o altitudine de peste 100 de metri deasupra râului Mosel. Bună totuși decizia de a merge pe jos și de a ne bucura de tot ce înseamnă rigurozitate nemțească. Parcă și mușcatele cresc la linie, doar doar nu or strica bunul mers al treburilor.
Deși ne propusesem iar să prindem soarele îmbrăcându-se în pijamale în brațele castelului, am fost izgonite de ceva nori și un vânticel nu tocmai de vară. Lasă, uite, o luăm așa printre vii. Printre vii, pe drumurile pentru bicicliști. Da, se biciclește la greu, inclusiv printre dealurile ce ascund materia primă pentru licoarea lui Bachus. Frunzele sunt singurele care vorbesc p-aci. În rest, liniștea își face de cap. Dacă am ține potecuța asta pe care pornirăm, am ajunge într-un sat uitat de lume unde ne-am putea bucura de un pahar de vin roșu. Îmda, nu avem timp. Mai avem de văzut mozaicul de pe podul Vorland, Moara de Muștar și telescaunul. Cum îi șade bine oricărui călător, vedem două din trei. Renunțăm la plimbarea cu telescaunul pentru o cafea și o prajitură. Da, se lasă încet încet seara. Și se pornesc turiștii la băute. Or fi turiști sau or fi ăia 5000 de locuitori? În fine. Prăjitura și cafeaua ne sunt aduse de o chelneriță din Baia Mare. E de ceva vreme aici și nu are niciun gând de întoarcere. Cred și eu. De ce ar da viața de aici pe lupta din România?
Păi, în calitate de cireașă de pe tort a excursiei nostre, ultima oprire trebuia să fie undeva uau. Undeva unde să ne rămână mintea și o bucată din suflet. Undeva unde să ne dorim să revenim nu anul următor, ci luna viitoare. Bine. Si, un’ să fie locul ăsta? Păi să fie capitala rieslingului. Că tot suntem în plină zonă viticolă, în Defileul Rinului. Toată zona cuprinsă între Koblenz și Bingen face parte din patrimoniul Unesco. Cu tot cu orașul dintre vii. De cum am ajuns la cazare, am știut că multă vreme voi povesti despre locurile astea. Am dormit într-un conac, în mijlocul viei. Camerele și curtea erau, cum altfel, decorate cu tema principală strugurii și vinul. Drumul până în vie, nemțesc, normal. Adică un fel de autostradă nouă de la noi. Indicatoare din 100 în 100 de metri ca să știi să nu ajungi pe tarlaua altuia. Terasa cu mobilier din fier forjat oferea o priveliște minunată asupra întregii regiuni. Nu ne-am lăsat impresionate pe cât am fi dorit de locație. Am pornit să descoperim orașul.
Agale, fără grabă, sorbind soare și zumzet de apa. Pe străzile înguste, mii de magazine cu suveniruri. În afară de magazine, mai peste tot restaurante mici abia se văd din marea de flori. Din toate se aude muzica. De-a lor. Tot sărind dintr-un magazin în altul, ajungem și la punctul de informare turistică. Într-o engleză desăvârșită, primim sfaturi referitoare la ce e mai bine de făcut și când, cât timp și ce buget trebuie alocate fiecărui pas din experiența Rudesheim. După lungi dezbateri, ne hotărâm cu ce vom începe. Pornim spre Niederwald Monument. Care e în moțul dealului, deasupra viilor. Ajungem cu un fel de telescauno-telecabina. Drumul nu e foarte lung. E suficient însă cât să vezi pâlcuri pâlcuri de turiști care se plimbă printre viile oamenilor. Cum, așa liberi? Nuuu, mai grav! Nu numai că liberi, dar și pe drumuri ca-n palmă. Bineînțeles că sunt și trasee pentru bicicliști. Ajungem la monument. Normal că nu ne prea lăsăm atrase de statuie. Suntem cu ochii pe priveliștea care se așterne în fața lui Sonică.
Preț de vreo 50 de fotografii, ne aflăm în drum spre Assmannshausen. Drumul nu e așa, orișicum. Nu. E prin pădurea Niederwald. Un fel de plimbare prin pădure, pe dealuri. E un drum forestier. Poate de asta ne și întâlnim în drumul nostru și cu pitici și cu bunici. Pentru că e accesibil. Din loc în loc, stau indicatoare. Care îți oferă alternative. Poți să mergi mai mult sau mai puțin până la destinație. Dacă îți place să caști gura la natură și să asculți păsăretul în concert, o iei pe cărarea mai lungă. Dacă te grăbești să prinzi vaporul înapoi, uiți de păsăret. Nu ne grăbim. Bodaproste că nu ne grăbim. Aș putea, vorba lui Eminescu, să mai am un singur dor? Nu poți, Andreea, nu poți. Vezi-ți de drum că nu ai tu șansa asta, să mori p-aci. Bine. Ajungem la telescaun. Și pornim să imortalizăm vii și case din telescaun. Nu e nici frig, nici cald, nici soare, nici nor, nu ne e nici foame, nici sete, vrem doar să rămânem aci. Aci în Raiul ăsta nemțesc. Nu aci în telescaun.
Jos, în Assmannshausen, alte momente de încântare. Trecem pe lângă case pitorești, pe străzi care încalcă orice intimitate a vecinului de peste drum. Oare cât o costa o casă din asta plină cu flori și dătătoare de viață? M-aș putea apuca de magiun. Că la noi, magiunul se face și din must. Și nici nu aș vrea vreun lux. Strictul necesar. Și aș mai putea să spăl vase. Că am ojă semipermanentă. M-aș băga chiar și la cules de struguri, eu care am fugit mâncând pământul de zeama lipicioasă și târâtul pe genunchi de la o buturugă la alta. Hai, vezi-ți de drum! Aci nu se face magiun, vasele le spală mașina și strugurii sunt culeși de ceva mecanisme automate. Ce să-i faci? Mă și imaginam cu vreun neamț blond alături într-o căsuță din asta care te tentează să muști din ea, organizând vacanțe aci la noi, în mijlocul viei.
Plecăm înapoi cu vaporul. Pe Rin. Fiecare deal pe lângă care trecem are propriul lui castel. Pe fiecare mal al Rin-ului se întind sate cochete. E un traseu dumnezeiesc. Unde nu e castel, e viță de vie, frumos așezată pe rânduri perfect aliniate. Unde nu e nici castel nici viță de vie, e pădure. Pădurea de multe ori e traversată de tren. Și unde nu e nici pădure, sunt trandafiri. De fapt, trandafirii sunt de multe ori și în capul viei, cam cum sunt la noi ciulinii. Mini croaziera asta pe Rin îl ajută pe Sonică să își pună la bătaie lentilele. Și să scoată în evidență nori, case, apa. Tot acum la întoarcere vedem că pe undeva, pe la intrarea în Rudesheim este un loc extrem de interesant cu o alee de trandafiri care îți sare în ochi dincolo de clădiri și struguri. Aveam să aflăm, luând-o la pas într-acolo, că este crama Carl Jung. Probabil una dintre cele mai admirate și fotografiate crame, datorită atât trandafirilor mai sus amintiți cât și clădirii în sine ce pare mai degrabă un castel.
Nici nu îl închid bine pe Sonică și intrăm, fără să știm normal, pe Drosselgasse. Ce mai e și asta? Păi, din punctul meu de vedere, asta este cea mai vie stradă din toată lumea asta pe care am străbătut-o eu până acum. Lungă de 144 de metri și lată de 2, aleea asta mustește de viață. Și cântec. Și de restaurante. După vreo două ture, ne hotărâm să intrăm și noi și să mâncăm repede ceva în Breuer’s Rudesheimer Schloss, o grădină decorată cu butoaie și clădiri îmbrăcate în flori. Ne alocasem în jur de o oră astfel încât să putem suprinde soarele mergând la culcare pe drumul dintre vii. Numai că socoteala de acasă… Am rămas în jur de două ore, bucurându-ne de mâncare, vin și un cuplu de dansatori care, în ciuda celor 90 de primăveri, emanau energie pe muzică bavareză. Inevitabil, turiștii s-au lăsat molipsiți și toată lumea a ieșit la dans. Inutil să mai spun că s-a dus naiba ideea mea preconcepută despre cât de reci sunt nemții. E adevărat că în restaurant, chelnerii, muzicanții, toți cei care întrețineau atmosfera erau bulgari. Dar, pe lângă chelnerii care scoteau lumea la dans, am văzut deschiderea tuturor de a se distra, fără opreliști și autocenzura care omoară naturalețea. Da, pentru mine a fost încă o lecție. Și aș fi putut rămâne așa ore în șir, ascultând cum grupul de vreo 12 nemți de la masa alăturată, cu o medie de vârstă de 50+ cântă și în germană și în engleză, într-un singur glas. Inclusiv pe muzica clopotelor castelului, ce răsună din oră în oră. Cântau clopotele, tacea orchestra. Și aici tot organizare nemțească. Vaaai, oripilirung Sie! Da, carafele cu vin curgeau. Și da, doamnele beau cot la cot cu domnii. Și ospătarii dansează! Și se fac concursuri cu shoturi și cu Asbach brandy, ingredientul principal al cafelei specifice locului.
Cu greu plecăm. Doar gândul că ne vom plimba și noi pe unde văzuserăm, din telescaun, cârduri cârduri de turiști plimbându-se mai devreme, cu miros de verde în nas și zgomot de liniște în urechi. O luăm pe unde ne poartă pașii. Fără hartă, fără îndrumări, fără indicatoare. Ce sentiment de libertate! Nu mai alergăm către nicăieri. Doar urmărim soarele cum se spală pe dinți înainte de somn. Peste tot, bănci de lemn. Pe care să te oprești așa, la marginea rândului de vie. Să miroși un trandafir și să șoptești vorbe dulci. Ca totul să fie perfect romantic, la poalele dealului, Rin-ul își pregătește și el apele de baie în raze de soare apunând. Coboară încet încet seara. Pe lângă noi trece un trocarici care e făcut să plimbe turiștii printre podgorii. Ok, nu reușesc să nu mă mai las uimită de toate. Dintre toate orașele prin care am trecut, aici mi-a rămas o parte din suflet. Și nu pot să îmi scot din minte spusele unei vânzătoare portugheze: “am venit aici după o dragoste. Dragostea s-a dus, însă mi-a rămas viața asta cuminte. Vin cu bicicleta la muncă. Inclusiv iarna. Și stau într-un apartament la vreo 7 km de Rudesheim. Într-o casă între vii.”