Se făcea că eram pe la începutul minunatului an 2014. Prin primăvară, așa. Aflându-mă în plină glorie carieristică, ca să nu mă plictisesc, mă găseam și în plină criză existențială. Chestii de genul „ce caut eu în viața mea” și, mai ales, “tu de ce nu ești în viața mea”. Na, bun. Ca să nu ajungem la spitalul acela cu nume de notă a elevului eminent (doar știm că 10 era nota profesorului…cel puțin pe vremea mea, maică!), tot căutam diverse moduri de refulare din perfecțiunea vieții mele de pitzi corporatistă.
Și dă-i și caută, și dă-i și caută din zori și până seară mai ceva ca voinicul din poveste. Acuma, voinicul din povești avea mereu un buzdugan, câțiva aliați pe care îi găsea pe unde nici cu gândul nu gândea și un cal. Buzduganul l-am scos din ecuație, fiind mai degrabă adepta armelor venite din vorbe sau a vorbelor arme. Aliații…hmmm, grea decizie: cine o fi de partea binelui, cine o fi în rol negativ. Să căutăm. Păi da, dar unde? Cum unde, măi pitzi corporatistă? Pe net, normal. Pe netul corporației.
Bine. Și cum să procedăm? Păi hai să vedem pe unde se mai plimbă românașii, colegi sau nu de metrou cu ține. Și uite așa, tot săpând să văd pe unde își mai poartă unii și alții trolerul, ajung la fetele de la Viajoa. Care povesteau despre planurile lor de călătorii pe anul respectiv. Îmi arunc amândoi ochii, în fuga dictată de deadline-uri impuse de fișa prostului, peste propunerile lor. Citesc în diagonală și inima pornește la galop când dau peste excursia din august pe Valea Lotrului.
Să ne înțelegem: la mine în familie, soră-mea a fost omul muntelui, ea cu bocancii, conservele, rucsacul, hainele spălate – vorba cântecului – la râu, vișinată în sticluță, cortul, refugiile montane, duș în râu (sper că nu a poluat prea mult), trasee lungi de ore și ore în care îi ieșea sufletul iar când ajungea pe vârful muntelui i se așternea un zâmbet tâmp pe chip (așa reieșea din poze). Eu, exact cum mă autodefineam un pic mai sus, mai mult stilul pitzi de mall: cel puțin pensiune de țâșpe margarete, cu baie proprie și prosoape schimbate zilnic, cu mâncare gătită de alții, cu troler, cu serviciu de cleaning, cu trasee lungi făcute de mașină (cu mine în ea).
Să ne înțelegem 2: în vremea copilăriei mele atâââât de îndepărtată déjà, eu iubeam două suflete: nu, nu pe mama cum iubește orice muritor de rând. Nu, nici pe soră-mea cum ar reieși din faptul că vorbesc atât de des de ea. Nu, domne, eu îl iubeam pe negricel. Pe Black Beauty. Aha, calul. Fix el. Nu era episod pe care să îl pierd. Trăiam, mă jeleam, zburam cu el pe câmpii. Bașca, o dată, mai obosită fiind, în genericul de la Tezaur Folcloric (știți voi care, ăla cu minunăția de cal) m-am văzut pe mine și pe Black Beauty. În loc de o subțirică și un alb, o grăsunică și un Negru. Și sufletul nr.2, pe Michaela. Quinn. Doctorița de la țară, de. Doooamne, cum era ea întruchiparea carierei perfecte, a vieții splendid împlinite. Domne, și cum călărea… Aloo, despre cum călărea calul e vorba. Era ceva așa….de vis.
Având în vedere cele mai sus expuse, cred că e limpede că eu mă visam fiind un ceva important care salvează vieţi, oameni, planetă. Ceva. Orice. Dar nu oricum. De pe cal. Când nu mă credeam vreo Maica Teresa, mă visam jocheu prin concursuri internaţionale de sărituri peste obstacole. Sărituri de pe cal, nu aşa sărituri de pe picierele din dotare, că asta facem toţi zi de zi. Nu mai ştiu exact dacă am exprimat cu voce tare această dorinţă sau era doar o trăire interioară. Cert e faptul că, în loc să fiu pe podium, sunt la etajul 3 într-un business center în Pipera. Şi, ca să mai liniştesc frustrările şi să îmi demonstrez că sunt antitalent şi nu aş fi avut nicio şansă, m-am hotărât să mă duc în excursia asta .
Excursia, destul de bine descrisă. Adică, puteai să îţi faci o imagine cam ce urma să te aştepte la destinaţia finală. Eu, luată de val, m-am pregătit întocmai: m-am programat la coafor. Doar nu era să mă duc aşa, cu rădăcinile nevopsite. Ce or să creadă caii? Am făcut inclusiv un tratament podoabei capilare ca să fie mătăsos şi frumos mirositor. Apoi. Mi-am făcut unghiile. Toate. Păi cum să te duci aşa cu oja sărită să călăreşti? Şi am fost la despădurit. Că m-am gândit să nu zgârii bietul cal cu părul meu de pe mâini. E adevărat că Michaela nu prea făcea nimic din toate astea, însă eu am tras concluzia că nu le făcea pentru că nu avea unde. Şi stătea şi cam prost cu finanţele că, na, avea 3 copii de crescut.
După pregătirea fizică (acum îmi amintesc că parcă fetele scriseseră şi ceva de formă fizică pe care eu am reinterpretat-o cum fac concurenţii de la show-ul ăla cu prăjituri), a urmat pregătirea bagajului. Zic: să împrumut un troller mai mare de pe la vreo prietenă mai avută. Cât pe ce să nenorocesc o colegă care era gata să îşi sacrifice Samsonite-ul ei ptr fericirea mea în vârf de munte. Noroc că a intervenit jumătatea mea mai experimentată. Soră-mea, adicătelea. Care a zis: “las’ că iei rucsacul meu”. Vaaaai, oripilare maximă. Cum rucsaaac? Păi cum îmi pun eu rochiţele? Nu se şifonează? Nu uit privirea soră-mii: “auzi, să nu îţi faci bagajul până nu ajung eu. Că aş vrea să te ajut!” Nu prea înţelegeam eu ţelul ei, dar am zis să nu stau în calea fericirii ei şi să se nască frustrări.
Long story short: nu m-a lăsat invidioasa pământului să îmi iau decât o bluză cu ceva floricele brodate. A zis: “asta o iei pentru confortul tău psihic că de ajutat nu o să te ajute la nimic.” În rest, plictiseli de genul: pantaloni lungi, tricouri, şapcă, cremă de soare şi şerveţele umede. La şerveţelele umede i-am zis plină de înţelepciune: “astea-s pentru demachiere”. Mi-a zis: “astea-s pentru duș”. Nu am prea înţeles eu atunci. Şi se pune pe rulat tricouri. M-am albit. Tricourile mele, perfect călcate, la dungă, erau rulate ca plăcinta lu’ mama. În ele a băgat şosetele. Pe deasupra bluza de pijama. Aaaa, pijamalele alea de mi le-a luat mama să nu răcesc la spinare, nu alea achiziţionate cu multe sacrificii de la Victoria’s Secret şi pe care mi le şi imaginam purtate în vârf de munte.
“Hai să vedem cum sunt bocancii”, zice ea uitându-se oarecum hopeless la mine. Păi, zic, îmi luasem nişte tenişi cu danteluţă. O frumuseţe, negri, veneau de vis. Din privirea-i plină de înţeles, am dedus că pică treaba cu tenişii. M-am pus pe căutat bocancii. I-am găsit pe fundul lăzii de zestre ce o pregăteam pentru viitori-mi copii. M-am cam strâmbat când i-am văzut dar, până să îi fac eu pierduţi şi să mă dau lovită în aripă, sora din dotare era déjà cu ei în mână, încântată toată “perfect, exact ăştia îţi trebuie”. “Știi”, încep eu o ultimă încercare, “cred că o să îmi fie cald rău”. Între noi fie vorba, eu mă gândeam numai la minunata ojă marsala pe care o aveam pe unghii. Se uită la mine şi îmi răspunde scurt “o să îţi fie tocmai bine”.
În fine, eram aproximativ gata. Ştiu că soră-mea mi-a mai dat şi sacul de dormit, deşi îi explicasem că eu sunt uşor claustrofobă şi mai bine fac ţurţuri decât să stau aşa ca sărmăluţa, închisă într-o pătură. Şi ne-am ciondănit şi referitor la pelerina de ploaie. Aci, pe bună dreptate. Avea o glugă care era clar că o să îmi turtească frumuseţe de păr coafat şi vopsit recent. Nu vroiam să iau nici lanterna frontală, că mi se părea că am faţă de miner şi nu îmi scoate ochii în evidenţă cum ar trebui. Au mai fost duse negocieri dure cu privire la peria rotativă, parfumul, acetona, cerceii care, din punctul ei de vedere, nu aveau ce să caute în bagaj. A câştigat ea. Detaşat. Am reuşit să scap cu un glos de buze, doar pentru că nu aveam strugurel.
A sosit şi ziua marii aventuri. La muncă mi se uraseră de la “să ai grijă de cal” până la “îmi dai sms dacă trebuie trimis SMURD-ul după tine”. Toată lumea stătea pe margine şi privea spectacolul ce mă avea drept protagonistă. Tind să cred că se făceau şi pariuri. Referitoare la cât o să rezist acolo, dacă o să am curaj să încalec, unde o să dorm şi tot aşa. Ca să fiu sinceră, inclusiv eu făcusem un pariu cu mine.
Ajung în Piaţa Victoriei. Nu cunoşteam pe nimeni. Mai ajung şi prima (a naibii punctualitate) de mă gândeam că nu oi fi înţeles eu bine unde trebuie să ne întâlnim. Sau ora. Sau ziua. După vreo 10 minute de aşteptat cu rucsacul în spinare (aşa credeam eu că e fancy, să îl ţii în spate ca să fii într-adevăr om de munte), se iveşte un cineva care părea că se îndreaptă spre munte. Avea un rucsăcel mititel, înghesuit, de care atârna o pereche de bocanci. Iniţial, am zis că are o soră ca a mea. Pe urmă, mi-am dat seama că el este “sora”. Cu inima cât un purice şi spinarea făcută varză, mă duc să intru cu omu’ în vorbă. Mai o taină, mai o glumă, începură să se lege discuţiile. Şi să apară şi restul de oameni. Unii mai punctuali, alţii mai distraţi. Ne împărţirăm pe maşini şi pornirăm. Drumul până la Brezoi, de vis. Vorbeam într-una. Trei dintre noi. A patra persoană ne-a întrebat doar dacă noi ne cunoşteam dinainte că părem foarte friendly aşa.
Ajungem la Brezoi. La ieşirea din oraş, facem stânga şi intrăm pe un drumuleţ de ţară. Încet, încet, încep peisajele. Şi drumul devine forestier. Ne îndepărtăm de civilizaţie. Auch, cine mă puse pe mine să vin aci în mijlocul lui nicăieri… La un moment dat, se opresc maşinile. Am ajuuuns? Mă uit cu uşoară disperare în priviri. Nu, nu, aici mutăm bagajele în maşina de teren a lui Mircea. Aaaa, pfiu, ce bine. Cine-i Mircea? Sigur nu fuge cu bagajele noastre? Nu, nu, Mircea e omu’ cu caii. Aha, bine, cool. Să le mutăm şi să mergem mai departe. Tocmai ce începusem să mă mai relaxez. Hai, domne, cât poate să fie de rău?
Ne oprim 2. Acuşi ce mai mutăm? Nu, nu mai mutăm nimic. Am ajuns. De aici mergem pe picioare. În faţa maşinii se întindea un drum forestier, un picuşor abrupt. Zic: “hai că pot”. Pornesc sprinten spre înainte. Nuuuu, duduia blondă!!! Mă strigă un coleg. Pe aici. Aici însemna un buştean răsturnat peste un râuleţ. Ce face? Îmhm, peste buștenelul ăsta trecem în şir indian. Doamne, iartă-mă, că n-am ştiut ce fac. Alexandra, primul ghid pe care l-am cunoscut, o mânuţă de om, sprintenă ca o căprioară de munte. Ţup, ţup, din două mişcări trecuse puntea cea grea. Zic “hai să trec şi eu, să nu mă fac de băcănie p-aci. Cât să fie de rău? E un râuleţ, iar buşteanul e la 1 metru de pământ”. Am închis ochii şi am dat-o înainte cu Tatăl Nostru. În faţa colegilor eram cu glumele gârlă şi cu gura mare, în mintea mea era ceva de genul “nu uita că nu porţi pampers, nu uita că nu porţi pampers”. Ajunsei cu bine peste 2 metri distanţă.
Tot căutam din priviri cabana unde o să dormim. Alexandra zice “urcăm 10 minute şi ajungem”. Asta cu urcăm fu atenuată doar de aia cu 10 minute. Să urcăm! După maxim 20 de metri, începui să gâfâi. Nu mă las, zic, nu mă las. Hai că nu mai e mult. Grupul era déjà la masă când eu parcursesem din cele 10 minute 1 jumate. Cred că şi frica să nu mă mănânce vreo vietate p-acolo m-a ajutat să ajung în moţul dealului. Mă şi gândeam la ştirile de la ora 5: “tânără speranţă a corporaţiei bucureştene, demnă reprezentantă a cartierului muncitoresco-corporatrist Pipera, proaspăt vopsită, coafată şi manichiurată cade pradă unui iepure de câmp pe un deal în Brezoi şi moare de spaimă, imaginându-şi că va fi devorată de vreun urs”. Cum să mori în halul ăsta?!
Ajunsei. Fresh preş. Mai mult preş. Părul meu coafat şi îndreptat era acuşi ca o mătură din cauza năduşelii urcuşului dealului. Aveam bătături la călcâie, deci mă descălţai şi pusei şlapii. Intrai în Odaie. Mirosea a lemn. Şi a lână de oaie. Pe jos preşuri. Cam ca la bunică-mea. În mijlocul Odăii o măsuţă de lemn, scăunele de lemn. Într-o parte două canapele. Mă gândeam cum o să ţină cele 70 de kile ale mele canapeluţa aia aşa firavă. Îmi luai inima în dinţi şi urcai la mansardă. Frumos aşezate, ne aşteptau pe podeaua de lemn şi ea 7 saltele. Ca să nu cadă lumea de la apa plată cu lămâie, pe marginea cărării de la picioarele saltelelor era aşezată o bârnă. Care servea şi drept dulap pentru cei care simţeau nevoia să îşi scoată rochiile din troller.
Mă opreşte din vizită bipăitul telefonului. Îl scot din buzunar. Era şi el frânt de oboseală. 5 mesaje. Toate care mă întrebau când să vină să mă ia. Hm, răutăcisme şi lipsă de încredere în abilitatea mea de a mă adapta. Decid să dau ignore şi să merg mai departe. Ies după vreo două ore din Odaie şi mă îndrept spre Odaia de sus unde lumea deja făcea ceva. Nu îmi era foarte clar ce. Ia şi urcă. Din nou. Mă tot uitam să văd caii. Caii, nema. Taci, zic, că sunt în grajd. Ajung în dining. Adică, locul de servit masa. Adică sub doi pruni, o măsuţă de lemn cu două băncuţe din acelaşi lemn. Îmi aduce aminte de pomenile care se fac la bunică-mea la ţară. Mai la dreapta de masă stau două pirostii. Pe care se găteşte. Un fuuum care parfuma cam tot ce întâlnea în drumu-i făcu repede cunoştinţă cu pletele-mi a ulei de păr mirositoare.
Dacă tot eram la capitolul să facem cunoştinţă cu locul sau pe principiul ia tot şocul dintr-o lovitură, mă hotărâi să văd care e treaba şi cu buda şi cu duşul. Buda ca la bunică-mea de asemenea (biiine, mi-a luat juma de zi să înţeleg care e treaba cu găleata de rumeguş de lângă şi la ce şi cum trebuie folosit rumeguşul respectiv…că în Bucureşti este rezervor cu apă, nu găleată cu rumeguş). Dușul…ăsta sigur a fost făcut pentru repararea celor care au probleme cu imaginea de sine. Adică, vrei să fii curăţel, treci peste pudibonderii inutile de genul “vaaai, cum mă spăl aşa în văzul tuturor? Că nuielele astea împletite ascund fix cât ascundea frunza în Rai”.
Hai, lasă, nu o să mori 4 zile. Îl mai ştii tu pe Bear Grylls? Că ţi-ai petrecut cu el atâtea seri… Cu gândul acesta automotivațional, mă duc să ajut şi eu cu ceva. Să punem masa, să băgăm un lemn în foc, ceva. Mircea, omu’ cu caii zice: “hai să mâncăm şi pe urmă om mai vedea”. Hmmm, straniu personaj şi Mircea ăsta. Cu mustăţile lui răsucite şi cu ochii ăia de vultur, cu naturaleţea asta aproape obraznică a omului simplu, deschis, fără măşti. A omului de munte. Să-l ascultăm, totuşi. Că e gazdă. Când să ne aşezăm la masă, în farfurie mâncare de fasole verde. Nuuu, că se pare că provocările nu se termină aşa uşor. Eu nici bătută nu mănânc fasole verde. Acuşi, de foamea de la urcarea dealului, de ruşinea omului care rupsese din grădina lui fasolea, de frica de a nu mai avea altceva de halit, nu ştiu de ce, dar am mâncat. Mai analizam cu coada ochiului grupul, gazdele şi căutam caii. Degeaba.
Dacă tot nu vedeam caii, să mă pun pe analiză de personaje, zic. Fetiţele astea două, Alexandra şi Măriuca, fetele omului cu caii or să ne fie ghizi. Bă, mă leşi? Două fetiţe de 12,13 ani or să mă înveţe pe mine să călăresc? Vaaai, Andreea, credulă mai eşti uneori şi uite unde ajungi. Şi Gigi? Cine o fi Gigi? Că tot aud vorbindu-se de ea şi ea nicăieri. Bogdan ăsta o fi băiatul omului cu caii? Şi oamenii ăştia noi? Ai mei cu care mă râsei în maşină par de treabă. Ăștelalți par cam încrezuţi. Să vedem ce le poate pielea. Dar caii? Unde or fi caii? O fi ţeapă? Ne-or fi adus aci ca să ne dea hrană la lupi?
Pe fondul acestor frământări inteligente, ne prinse înserarea. Se lasă cu foc de tabără şi cu poveşti. Aşa aflai că Măriuca are 21 de ani, iar Alexandra 19. Vaaaai, cât sunt de bătrână! Tot aşa aflai care e treaba cu caii. Caii nu sunt închişi, sunt ţinuţi liberi. Cum liberi? Ca în reclama la Marlboro? Ca ăia pe care îi vedeam eu din Mocăniţa din Maramureş şi credeam că sunt sălbatici? Fix aşa. Se lasă cu friptură la disc şi cu vin roşu. Nu ştiu în ce moment începui să renunţ la pitiponceala. Şi să îmi aduc aminte de copilăria la bunici. Care a fost foarte tare: cu pâinea făcută în țăst, cu mâncarea făcută pe foc, cu buda în fundul curţii şi cu duşul la lighean, cu dormit în pat cu pisicile (uitai să menţionez că îi cunoscui şi pe cei doi câini ai omului cu caii: Igor şi Brutus), cu învelit cu pături din lână de oaie şi călcat pe preşuri ţesute din cârpe, cu aceaşi simplitate a omului de la ţară, înconjurată de normal şi curat.
Mai aveam de trecut un singur hop: dormitul la grămadă. Mă gândeam: dacă sforăi, dacă vorbesc în somn, dacă îi dau vreuna vecinului de saltea, dacă mă sufoc în sacul ăla de dormit, dacă or să îmi intre urechelniţele în nas? Aş putea să le desfiinţez pe cele mai sus enumerate dacă mi-aş aduce aminte de ceva. Am dormit buştean. Nu m-am sufocat că de asta pot acuşi să vă scriu, cu urechelniţele am făcut un pact: “ne pipăim şi atat”, vecinul nu prea aveam cum să îl lovesc împachetată ca o sărmăluţă, de sforăit cred că n-am avut loc de alţii iar de vorbit îmi propusesem ca la prima participare să îi las pe alţii să vorbească, eu să fac o impresie bună, nu de o vorbăreaţă neobosită dar obositoare.
Şi se făcu dimineaţă. Când ajunsei în curte, miracol. Caii. Aduseseră caii. Începui să mă învârtesc printre ei. Mircea ne spunea mereu: să nu vă fie frică de ei. Primul care sărea în ochi, prin mărime şi culoarea excepţional de puternică era Bongo. Un cal mare, de un maro intens, care venea de fiecare dată când întindeai mâna. Al doilea care mi-a atras atenţia a fost calul de culoarea vântului sau aşa cum îmi imaginez eu culoarea vântului (gri când e nebun, alb când e moale). Aveam să aflu mai târziu că este şi căpetenia, Murgu Alexandrei. Cel care a făcut prima baie în ţărâna a fost Fulger. Mi-a plăcut să văd cum un animal atât de mare se poate juca exact ca un căţel (am avut tendinţa să merg să îl mângâi pe burta…cred că doar spiritul de conservare m-a oprit). Am observant încet încet şi fetele: Paco mi se părea blajină, Dochia roşcata un pic şmecheră, Saşa parcă era calul din genericul la Tezaur Folcloric.
Hai că se întrevede un licăr de speranţă! Ne echipăm şi mergem la Academie. Academia e un fel de cancelarie, unde profesorul vorbeşte şi tu taci. Se adresează următoarea întrebare: “a mai călărit cineva vreodată?”. Se dădea o luptă în interiorul meu, ceva de speriat. Să fiu modestă sau să zic adevărul? Să fac pe prostu’ şi să îi impresionez când încalec sau să punem armele pe masă? Cred că era un post sau ceva. Că am ales varianta să spun. “Eu, în manej, de două ori”. “Bine, tu încaleci pe Murgu”. Domne, ceva bun tot oi fi făcut eu în viaţa asta, de mă luă Ăl de sus din prima şi mi-l dădu după chipul şi asemănarea mea. Bine, zic. Să încălecăm! Era bună o scăriţă, sau măcar vreo 15 kile mai puţin. Ale mele. Calul era cât trebuie. Aş vrea să închideţi ochii şi să vă imaginaţi următoarea scenă: eu, 70 kile, scărițele până la burta calului, în spatele meu Măriuca (40 kile cu tot cu cal) ajutându-mă să încalec. Mai ştiţi aia cu “fetițele astea or să mă înveţe pe mine…” Ia d-aici! Înghite-o p-asta!
În fine, în şa. Ooo, Gizăs! Parcă în manej nu era aşa greu. Fetele strigau ceva de genul să controlăm caii. Îmhm. Sigur că da. Noroc că mergeau în linie, unul după altul şi ce făcea unul făceau şi toţi ceilalţi. După 10 minute de încălzire, suntem gata să cucerim muntele. Teoretic, suntem gata. Dacă era pe controlate, cred că toţi o băteam pe nepo la capitolul pampers plin. Dar aşa, din vorbe, eram zmeii zmeilor. Pornim. La pas. Vorbeam cu calul ca să mai uit de frică. Trecem pe o potecuţă. În dreapta o prăpăstioară. Mă gândesc “nu era bine să fi făcut eu măcar o scrisoare prin care să las avuţiile?!” O dau cu Tatăl Nostru. Sincer, situaţia cerea o rugăciune mai puternică, însă nu ştiam decât Înger, îngeraşul meu şi mi s-a părut că va râde tot Cerul de mine.
Când mai începusem să o las mai uşor cu tremuratul, zice Măriuca: “acum vom urca pe munte”. “Măi fetiţă, măi Măriucă, mă, tu ştii în ce ne bagi? Cum să o luăm aşa pieptiş pe munte?” O întreb: “descălecăm?” Ea, săraca, traumatizată de cât ne luase să urcăm la venire deluşorul, zice pe repede înainte şi pe nerăsuflatelea: “nu, nu, urcăm cu caii”. “Păi, şi pe unde? Că nu e nicio potecuţă. Plus că mai e şi o groapă aci de seamănă a șanț”. Măriuca se uită, zâmbește şmechereşte şi îmi răspunde în stilu-i caracteristic: “știe Murgu ce are de făcut. Tu, doar ţine-te în șa”. Îmhm, doar. Până să mă mai apuc eu de Tatăl Nostru, Murgu sărise deja cu blonda în spinare. Gizas, ce senzaţie! Parcă aş mai vrea o dată. Nu e timp de repetat. E timp de învăţat altele noi. Am început să mergem pe poteci pe care singură, pe jos, pe picioarele mele, nu aş fi avut curaj să merg.
După prima zi, când ne-am întors la Odăi, am descălecat. Mă dureau după cum urmează: ochii pentru că îi ţinusem trei sferturi din timp închişi, picioarele pentru că le strânsesem pe burta lui Murgu ca într-o menghină, palmele de la cât strânsesem dârlogii, braţele de la cât stătusem de încordată, fundul pentru că în loc să mă mişc odată cu calul mă mişcam în contratimp, spatele şi nişte muşchi pe care nu ştiam că îi am, limba în gură de la atâtea cruci, degetele de la picioare şi tălpile de la cât apăsasem în scăriţe, gâtul pentru că stătusem înţepenită să nu văd prăpastiile. Atenţie! Prima zi am făcut doar pas. Toate astea au fost la pas. Şi mie mi se părea că sunt deja călăreţ cu acte în regulă şi mă întrebam când voi învăţa să sar peste obstacole. Cu tot cu cal.
În dimineaţa următoare a fost nevoie de următorul arsenal pentru ca eu să mai pot încăleca: un om care să mă împingă, un altul care să mă tragă, vreo doi care să ţină calul pe care se pare că îl dureau tot atâtea ca şi pe mine, o scară din aia pe care o foloseşti ca să te urci pe casă, încă vreo doi care, în loc să mă sprijine fizic, făceau poze defăimătoare şi râdeau cu gura până la urechi (s-ar putea totuşi să nu fi fost zâmbete ci, mai degrabă, rânjete cauzate de aceleaşi trăiri). Cred că ar fi fost mai simplu cu o macara. Având însă în vedere că deja eram în clasa intermediari (sau, mai cinstit recunoscut, pentru că îmi era frică de penibil), am strâns din…și din dinţi şi, cu un avânt dat doar de promisiunea de a vedea care era treaba cu pletele în vânt ale lu’ tanti doctor Quinn, m-am aventurat în ziua 2.
20 de minute am căutat, 19 minute şi 39 de secunde fără success, să mă mişc odată cu Murgu. Păi normal că nu mi-a ieşit, că eu eram cu ochii pe cer ca să nu văd potecuţa îngustă şi prăpastiile. “Ce naiba, ieri am fost tot pe aici. Dar parcă ieri poteca era mai largă, prăpastiile mai departe, cerul mai albastru, iar eu mai tânără. Dar oare de ce m-or durea pe mine unghiile?”. “…și ne ridicăm în șa”. “Staaaai, că mă pierdui în şirul introspecţiei şi nu mai fusei atentă la ce zice Măriuca aci. Cum e cu ridicatu’ în şa când eu caut disperată un super glue ca să mă lipesc mai bine de şa? Cum să mă împing în genunchi când genunchii sunt mâinile cu care eu mă ţin disperată de burta căluţului? Şi, cum vine aia să nu mă mai ţin cu mâinile de şa?” La întrebările acestea disperate, de om aflat pe firava graniţă între frică şi hai să vedem cum e să alergi, îmi răspunde acelaşi ghid şugubăţ: “vom învăţa trapul” .
Trap, trap, trap… Unde am mai auzit eu asta? Parcă pe la dansatorii de flamenco. Nuuu, ăia sunt cu trop, trop, trop. Ne-o învăţa să şi dansăm? Să ascult mai atentă. “O să învăţăm aici, pe valea asta, să facem trap. Aveţi grijă la poziţia pe care o aveţi în şa, nu vă speriaţi că nu găsiţi ritmul de la început. Încet, încet, mişcarea o să devină naturală şi o să alergaţi în acelaşi timp cu calul.” Aha, carevasazică, o să alergăm. Descălecăm şi alergăm pe lângă cal…nu prea are sens. Că el are 4 picioare. Când o să ajung eu să am acelaşi ritm cu el? Şi care e treaba cu poziţia în şa? Păi, dacă alerg pe lângă el, ce treabă mai are şaua? “Și, cel mai important, să vă folosiţi de scărițe” Aaaa, mă prind cu mâna de scăriţă şi alerg pe lângă Murgu. Limpede ca cristalu’. Ca cristalu’ de limpede până zice Măriuca: “încercăm mai întâi trapul așezat”. Aici, deja, logica mea care până acuşi unise pe şi de sau şi pe sau de şi, începu să fumege. Recapitulare: poziţie, şa, ritm, alerg cu calul, scăriţe, aşezat. Păi ori alergăm, ori stăm? Sau… calul aleargă şi eu îi fac galerie? Sau cum?
Până să mă dezmeticesc eu care cum şi în ce fel, simt că pasul lui Murgu nu mai e pas. E un fel de dans pe patru picioare. Ce cred eu că vedeau cei din spatele meu: o făptură divină care îşi unduia trupul pe acorduri neauzite, cu pletele fluturânde, cu mişcări exacte şi graţioase. Vaaai, dar ce e sacul acela cu faţă de cocoaşă de dromader care sare pe făptura divină cum sare puricele pe căţel? Aaaa, e Andreea. Care a auzit ce a spus Măriuca, dar n-a ascultat nimic. Ia priviţi cum se ridică ea în scăriţe la cinci minute după ce bietul cal a terminat trapul şi a intrat în viteza de pas. Şi ce poziţie de copac trăznit în vârf de munte şi salcie legănată de vânt are ea în şa. Şi oare, de ce l-o trage de păr pe bietul cal? S-or fi certat? Răspunsuri la răutăţile de mai sus: mă ridic în scăriţe imediat ce le găsesc, că luată fiind prin surprindere de viteza cu care Murgu execută comenzi pe care eu nu le rostesc, mi-au fugit picierele din scăriţe. Şi acuşi le alerg să le prind. Şi, da, bătea vântul, de aia mă bălăngăneam în şa ca un beţiv în drum spre casă. Nu pentru că n-aş avea echilibru. Fizic. Că din ăla emoţional, recunosc deschis cu mâna pe inimă că nu am. Şi nu, nu îl trag de coamă. Am vrut doar să îi fac freza ca să dea bine în pozele făcute de natură pentru panoul cu “așa nu”.
După vreo puţine câteva alte încercări (vreo 50 aşa), mie mi se părea că sunt gata de dresaj cu cai. Aveam impresia că e o comunicare între mine şi Murgu, mai ceva ca între un copchil şi mumă-sa prin cordonul ombilical. Mă vedeam, într-un mod cât se poate de obiectiv, ca fiind la un pas de cascadorii pe, pe sub, pe lângă, printre cai. Mi se părea totuşi puţin ciudat cum eu mă opream din mişcările de trap la vreo trei minute după ce Murgu termina de odihnit, mâncat, băut apă, schimbat ochiade cu mândrele din interiorul sau din afara hergheliei. Însă treceam destul de repede peste aceste raționalisme menite a-mi ştirbi încrederea în capacităţile mele de cascador în devenire. Mai aveam ceva semne de întrebare referitoare la șa…care părea că e din ceva material din ce în ce mai aspru. Şi, cum eu eram, în ochii mei, într-o comuniune om-cal perfectă deci mă mişcam în acelaşi timp cu calul şi, deci 2, nu aveam cum să mă lovesc cu toată puterea cu părţile moi de şa, era clar că fusesem sabotată. Cineva trebuie că mi-a schimbat mie şaua şi mi-a dat una cu bătător automat. Şi nu bătător la cap…
După vreo șase ore așa, ghidul șugubățul zice: “haideți să declarăm închise lucrările pe ziua de azi și să ne îndreptăm spre casă”. Îmi amintesc că noi am dat din cap tâmp. Atât mai puteam. În plus, și datul ăla din cap s-a făcut cu mari sacrificii. Și dureri. Și am luat-o agale spre casă. Da. Agale noi, călăreții. Caii, cum simțeau că se apropie casa, cum se grăbeau. Noroc cu Măriuca cu ochii de vultur care își controla caii din tonul vocii. Acuma, și norocul ăsta cât să țină. Zice ghidușul ghid: “haideți aici, pe ultima 100 de metrișori, să mai repetăm puțin trapul ca să vă intre bine în cap.” Eu cred că ea a vrut de fapt să fie sigură că nu prindem greu și uităm repede. În fine, cu zâmbetul laaarg și cu încrederea până dincolo de nori, vorba lu’ nenea Bitman, pornesc în trap. O jumate de secundă, 100 de centimetri. După care Murgu mă prezintă, fără prealabile pregătiri, galopului. “Bună ziua, bună ziua, salcia rânjitoare – galopul, galopul – salcia rânjitoare.” Pentru ditamai 20 de secunde întregi, mie mi-a stat inima. Am uitat care e treaba cu viața: inspiri, expiri, inspiri, expiri. Știam doar atât: să mor glorios, să mor glorios, să nu cad ca un sac ce mă regăsesc, să fie ceva spectaculos. Nu știu cum am ajuns la poarta casei, nu știu cum am descălecat. Știu însă că mie îmi iese tremuratul genunchilor mai bine decât îi iese lu’ mama tremuratul piftiei de Crăciun
Vreo două ore mai târziu, tot ce reușiseră cei din jur fusese să mă așeze la masă. În rest…zâmbetul tâmp, privirea în gol și întrebările din capul meu gol și obosit: “ce-a fost asta? Și…cum fac să repet? Oare sunt vie?” Măriuca, în rol de mamă a băiatului care se duce acasă la prietenă cu mână în … buzunar: “Andreea, trebuie să controlezi calul, să fii pregătită pentru galop (iei o cutie de bomboane, o sticlă de vin), nu să te arunci așa cu capul înainte (doar pentru că erai prin cartier)”. Vorbele ei ajungeau la mine fix cum ajung discuțiile ălora de la televizor când spăl vase. În tărtăcuța mea, un cor de voci, un fel de galerie a unei echipe de fotbal, strigă sacadat: să nu vi-nă mâi-ne, să nu vi-nă mâi-ne. Pe sistemul să ne hotărâm ce vrem că mai alaltăieri voiai să pleci mai repede acasă, se făcu mâine.
Mâine a adus cu el sfârșitul aventurii mele. Din prima tură de Odăi. M-am pus pe jelit. Am zis mai devreme. Instabilitate emoțională. M-am pus pe bancheta mașinii care mi s-a părut inexplicabil de aproape parcată, comparativ cu 4 zile în urmă când aveam impresia că mașina a rămas în Botoșani iar eu sunt în Călimănești. M-am pus pe recapitulat. Așadar, am venit ca o piți. M-au bătut bocancii încă din prima zi. Mi-am vândut pițiponceala pentru friptură la disc, povești în jurul focului și simplitatea oamenilor curați. Am văzut lumea de sus. Nu de pe tocuri. Din șa. Am aflat că am mușchi. Nu făcuți la sală. Avuți dintotdeauna, dar nebăgați în seamă. Orgasmul. Poate fi avut și altfel. Decât prin shopping la mall. Viteză. Poate fi prinsă și în alte circumstanțe decât reducerile la pantofi. Pletele. Pot fi fluturate de vânt și altfel decât din decapotabilă. Bateriile. Pot fi încărcate prin oboseală, nu doar prin vegetat în fața vreunui film la cinema. Mâncarea. Poate fi și făcută cu răbdare. Nu doar pe repede înainte. Caii. Te pot purta pe unde pașii tăi de om îngrădit de limite fizice sau psihice nu o pot face. Caii 2. Te poți bucura de ei live. Nu doar în Black Beauty. Caii 3. Au grijă de tine și în realitate. Nu doar în filme. Sau în vise. Murgu. Îl ia de departe pe Black Beauty-ul din visele mele. Odăi 2014. Începutul Odăilor din viața mea.