Fix la începutul lunii cuptor, pe o caniculă îngălbenită de coduri și spre disperarea lui Busu care urla din toți rărunchii să stăm în casă, feriți de furia unui soare ce își face doar jobul, însă cu prea multă pasiune, mă hotărăsc să mai încerc o experiență la Odăile vieții mele.
Parcă și aud publicul larg, cititorimea înghesuindă: iaaaaar, mă frate, că ne-ai creierit cu ăle Odăi? Am înțeles, o dată, de două ori, de trei ori, dar până când? Și ce naiba mai ai să tot povestești, că doar mergi în același loc, cu același cal, la aceiași oameni. Sau, colegii corporatriști, cei cu mințile setate pe cifre: cât te plătesc pe tine oamenii ăia ca să tot scrii despre ei? Dacă ar fi așa simplu și s-ar rezuma toate în viață la bani, dacă viața ar fi o matematică pură, aș rămâne clar fără cuvinte și nu aș mai putea să bat câmpii p-aci. Cum însă nu-i așa, cel puțin în viața mea, să lăsăm cuvintele și povestea să își urmeze firescul curs.
În prima vinere din iulie, undeva în cartierul piperistico-muncitoresco-corporatist, fix în fața clădirii păzite de bodyguarzii care o lasă pe Andreea Raicu să treacă, era o ușoară vânzoleală. Alta decât cea provocată la fiecare juma de oră de piperiștii viciați și afumați de tutun. O creață ca un spic de grâu, o copilă sprijinită de o tentativă de copac, o pălăriuță cu un rucsac mai mare decât ea și o duduie fremătândă de organizare se uită luuung în zare. Lung preț de o clădire, că atât reușește să vadă. Așteaptă cu inima în stomac să plece într-o aventură. Să descopere munți, oameni, locuri, flori. Și, mai presus de toate, cai.
Hai că apare și automobilul ce va să le fure vieții corporatiste pentru a le reda naturii. Privit din afară, duduile par că urmează a–și petrece următorii 10 ani în sălbăticie. Dacă ar fi să ne luăm după bagaje, mâncare, băutură, emoții. Na, aparențele înșeală. E vorba de un weekend. Ce vine în cutie de cadou pentru vreo doi participanți, în cutie de reînviere a amintirilor din copilărie pentru vreo doi alții, în ambalaj de muză pentru un fotograf pasionat, sub semnul odihnă fizică și psihică pentru vreo încă alți doi norocoși. Fiecare mânat în luptă de alte idealuri, fiecare cu așteptările lui. Influențate în mod obiectiv, normal, de scrierile și descrierile mele.
Pornim. Privim cu un rânjet malefic miile de corporatriști pentru care săptămâna nu s-a încheiat încă. Și pentru care weekendul nu înseamnă libertate. Nici haiducie. Ce bine că atunci când s-a împărțit norocu’ nu am fost duși la lucru (în ciuda cântecului). Cu cât ne apropiem mai tare de autostradă, cu atât se lărgește corsetul mai mult. Respirăm. Facem planuri. Ne cunoaștem. Încerc să îi prezint unul altuia folosindu-mă de cele două lucruri pe care le au în comun: eu și Odăile. Am emoții. Dincolo de faptul că, fără vrerea mea, m-am transformat în organizatorul weekendului, îmi doresc tare să le placă. Să înțeleagă și să simtă ce se întâmplă la Odăi.
La ieșirea din ăl mai capitalist dintre orașe ne reunim. Suntem toți. Și suntem gata. Drumul curge lin. Depinde de mașină. Într-o parte se vorbește calm, așezat, potolit, domol. Se și cucăie un pic. În cealaltă e gălăgie mare, se râde mult, ne călcăm pe cuvinte. Numai muieri. Nevorbite de vreo lună așa. Se face plajă. Până la Pitești unde ne mai completează un suflet de om. Sau pui de drac. Gălăgia e și mai gălăgioasă. Hohotele sunt și mai cascadate. Cuvintele sunt și mai multe. Ne oprim din plajă. Ne-am prăjit destul. E momentul să ne și afumăm. Și cu tutun. În boxe urlă în surdină ceva muzică. De-a noastră.
Ajungem. În parcarea de la Fag. Ne reunim cu doi pierduți care, întru slăvirea concediului, au pierdut toată distracția drumului. E ok, nu par prea afectați. De aici urmează să fim preluați. De Super Suzuki. Omul muntelui nu se mai miră de volumul bagajelor. S-a obișnuit. Înghite. Le înghite și Suzuki mic și albastru. Rând pe rând. Pe toate. Rămâne loc de trei pasageri. Hai! Care pe jos, care călare pe banchetă? Toată lumea se înghesuie la pe jos. Ce să faci?! Orășeni care dau cu nasu’ de aer curat. Salvez pe cine pot. Și pe cine se lasă salvat. Restul…la chin. Interesante fețele lor când au realizat că nu drumul forestier, drept drept este ținta lor, ci tentativa de drum, pieptiș pe munte. Ghinion. S-a strigat bingo.
Pornim la cățărat. Se aud doar interjecții. Uau, îmh, ioi! Omulețul salvat pare să guste experiența adrenalinică. Printre dealuri, flori, iarbă. Așa mușcă cărăușul din distanță. La mii de stele. Am ajuns. Caii se strâng roată. Simt că e rost de ceva. Ceva bun. Și plin de calorii. Ne despachetăm. Ne integrăm în peisaj. Nu e deloc greu. Ne vine natural. Se lucrează cu caii. Suntem spectatorii privilegiați ai unui număr de dresaj. Și ai unei ședințe foto. Se schimbă apoi rolurile. Noi suntem dresați, caii sunt fotografiați. Omuleții mei sunt bine. Așteaptă cu nerăbdare să încalece. Dispar ușor ușor temerile. Lasă loc curiozității.
Mutăm cartierul de povești lângă foc, la masa de sub măr. Pregătim o masă dietetică. Dietetică a fost apa cu care am spălat mai apoi vasele. Cât despre mâncare… ceva bunăciuni de cărnuri, acompaniate misterios de vreo câțiva cabanoși stilați, se bat pentru atenția unor domnițe felii de cartofi. Acțiunea se desfășoară într-un disc ce naște muzică unturii sfârâinde, pe un foc cu limba ascuțită. Spre final, cartofii se predau trupește unor fâșii de brânză untoasă contopită la rândul ei cu vreo câțiva căței de usturoi. Acest triunghi amoros este asezonat cu o salată de roșii, oltenește făcută, căreia se dăruiesc câteva roșii mai lipsite de pudoare, castraveții cei mai îndrăzneți, vreo doi ardei flăcăi. Ce iese? Liniște. Zumzet de furculițe folosite în mod nerușinat întru înfruptare.
Obosiți după atâta luptă, copleșiți de războiul cu emoțiile, ne așezăm la un pahar de brună, blondă sau fără alcool. Se recită. Omul muntelui recită. Nici după atâta amar de vreme nu reușesc să mă insensibilizez. Reușește omul ăsta să transmită dincolo de cuvinte. N-aș fi crezut că poezia poate să pătrundă atât de adânc și atât de repede. Simțind emoția dând năvală, se trece pe bancuri. Mai apoi, pe hore, sârbe și alunei. Popularii sunt la lucru. Măcar să nu simțim mâncarea aia plină de sănătate. Într-un moment de mega inspirație, cineva ne stinge lumina. Se lasă cu onomatopee. Ne inundă un ocean de stele. Pfuai, ce atmosferă! Sau ce romantică Andrée! Încet, încet, omuleții încep să pice. Sunt nerăbdători să vadă ce îi așteaptă în cele două zile ce vor urma.
Prima provocare. Dis de dimineață, mai voit mai forțat, ochii se deschid. În prag se arată unul câte unul vrednicii călăreți. Ziua ne e frumoasă. Le testez starea. Ușor adormiți, împinși tare de nerăbdare. Intră toți în hora pregătirii micului dejun. Nu ne formalizăm. Suntem pe munte. Se adaptează. Toți. Fără excepție. Tot lipsa excepției mă minunează și când vine vorba de împărțit sarcinii la capitolul bucătăreală. Se ajută, nu se calcă pe fișa postului. Se cunosc de 12 ore. Însă comunică. Și colaborează. Ești bine, Andreea. Încă mai știi să îți alegi oamenii din jurul tău. Ne punem haine de sărbătoare, vechi, din lada de zestre a gazdei noastre. Și ne tragem în poze. Așa, ferchezuiți și primeniți cum cred că erau bunicii noștri în zi de sărbătoare.
Vine momentul pentru care ne-am adunat în curtea școlii. Academiei, mai exact. Spic de grâu, sau ghidușul ghid, dă instrucțiunile de folosire a celor șapte cai frumoși. În 15 minute, toată lumea e pe cai. Îi privesc. Retrăiesc prima mea dată. O auzeam pe Măriuca în fundal, exact cum aud televizorul înainte să adorm. Însă, în mintea mea era numai: cum naiba fac să nu cad? Omuleții sunt ok. Gestionează bine. Nu le iese comunicarea cu cei care îi vor căra pe aripi de vânt, însă se străduiesc. Ieșim din Academie. Purcedem la drum. Par stresați: să facă poze, să stea în șa, să reușească să oprească murgii. Le cânt. La propriu. Nu mă ia nimeni în seamă. Poate doar Murgu. El mă știe deja. Ciulește. Și cred eu, în felul lui, îmi răspunde.
După prima zi, echipa este din poză. Au uitat de temeri. Învață chiar și puțin trap. Mai îmbrățișează ei câte un copac, se mai lasă mângâiați de câte o ramură, mai caută un dâmb când să încalece. Dar sunt toți un zâmbet. Larg. Natura li s-a dăruit în totalitate. Și-a lăsat munții să le încarce plămânii cu aer, florile să le inunde nasul, soarele să îi scalde, stropii de ploaie caldă să îi răcorească, frăguțele să le potolească foamea de lup. Timpul fuge. Lasă în urma lui amintiri de povestit nepoților. Cu suflete încărcate de bine. Cu poze pe card. Și în memorie.
Ei pleacă. Mie îmi vine din ce în ce mai greu să plec. Trag cât pot. Să dilat timpul. Amân plecarea. Cu prețul stricării unor planuri. Nu ale mele. Îmi revine inima la loc. Chiar dacă e vorba de o noapte. Mai am o seară de Murgu. Mai am o seară de siguranță. De sinceritate. De simplitate. Îmblânzitoarea de copite tropăinde ne dă adunarea. Celor care suntem un pic mai bătrâni. Și ne provoacă la un galop. Glumești? Normal că suntem fix în spatele tău. Alergăm. Îmda, pentru senzația asta de libertate profundă merită să plătești. Orice.
Seara, în jurul focului, alți oameni. Sunt provocată. Să rup rutina. Și să mai rămân două zile. Zic nu. Însă sămânța a fost plantată. Mă perpelesc în noapte. Ai face asta? Trec peste mustrările de conștința de a fi stricat somnul a două coechipiere. Trec și peste principiile mele de a fi la muncă no matter what. Mă trezesc doar pentru a-mi strânge în brațe omulețele. Mă întorc în odaie. Mă inundă o stare de bine. Știu că mai am două zile. Furate, ce-i drept. Le trăiesc intens. Va trece un pic de timp până la următoarea mea oprire la Odăi. Am nevoie să fac plinul. Poate chiar să dea un pic pe dinafară.
Că mă regăsesc eu aici, că îmi regăsesc copilăria în ochii lui Gigi și în vorbele lui Mircea, că mă văd pe mine cea care mi-aș fi dorit să fiu în Măriuca și în Anda, pe astea toate le știam și nu mai e nicio surpriză pentru nimeni. Că ai mei se vor întoarce obosiți, cu zâmbete inexplicabile, cu povești și amintiri, cu nasurile prăjite, pe astea toate le speram și le vedeam venind. Ce nu mă așteptam a fost ca omuleții mei care aveau un singur element în comun, pe mine, să comunice așa bine. Să se adapteze, să se sudeze așa repede.
M-am inundat de Gigi. M-am încărcat de Măriuca și de Anda. M-am lăsat purtată de sentimente și emoții. Rațiunea mea a fost în vacanță. M-a invadat starea de bine generală. M-au cotropit stări de mai mult decât fericire în galopul nocturn. Sunt dependentă deja. Mă gândesc cu jind la următoarea experiență. Visez momentul când voi intra din nou pe poartă. Și când Murgu mă va scotoci prin buzunare.