Așa a sunat invitația onorantă de a participa la o altfel de experiență la Odăi. M-am gândit, m-am perpelit… cum fără Murgu? Păi există Odăi fără cai? Doar cu oameni? Dacă mă plictisesc? Cum să nu mă doară pe mine fiecare oscior și mușchiuleț la sfârșit de weekend? Cum să nu îmi alerge mie sângele prin vene cu viteza galopului? Și să mergem acolo să facem ce anume? Să stăm? Să medităm la nemurirea sufletului? Si cu strainezii ăștia…cum să mă distrez eu că nu prea îmi iese să înveselesc lumea în limba lui Shakespeare. Eee, hai să încercăm, poate nu ne-o da chiar cu virgulă. Tot timpul lucrurile asupra cărora nu pui presiunea așteptărilor înalte reușesc să ne surprindă.
Cu această atitudine, deloc înălțătoare, am plecat într-o zi de vineri în care ploua cu câini și pisici, vorba englezului, către locul unde mă duc mai des decât la ai mei. Mă gândeam că până și Dumnezeu vrea să mă provoace, să vadă dacă pot să mă bucur de Odăi pe ploaie. Domne, ciudat, ce să zic. Fără Murgu, fără soare, să fac nu știam nici eu exact ce. După vreo câteva beri împărțite în mod frățesc din mână în mână până în fund la taxatoare, ajungem la o coadă. Că până și autoritățile noastre, până și muncitorii de la drumuri, până și utilajele de asfaltat auziseră de vizita neromânilor. Și vroiau să impresioneze. Și stai la coadă, fix ca în vremurile bune, să nu cumva să îți treacă prin cap că ai putea să uiți sau să te preocupi de altele.
În coadă fiind, fericiți că măcar nu mai plouă, încep să îmi fie dezvăluite planurile. Fix ca într-un reality show în care Cabral dădea indiciile unul câte unul ca să mențină tensiunea jocului și interesul uitătorului. Așadar, fii atentă că tu ești salvarea mea. Venind din partea omului care gestionează mereu situații, minți, crize, frustrări andreice, m-am simțit nițel flatată și multicel speriată. Mă gândeam “domne, eu nu știu bușon la bușon, eu știu cu palmele și cu stropit cu apă”. Până să apuc eu să mă mai visez vreun salvator de omenire, îmi sunt spulberate iluziile de a juca roluri decisive întru supraviețuire. Vreau să le arăți niște jocuri din alea d-ale tale. Aaaaa, vrei cu penibil. Păi zii așa că mă și speriași. Păi nu sunt eu omul tău când vine vorba de sârbe în vârf de munte? Nu sunt eu instrumentul prin care se face selecția naturală în rândul animalelor din munți? Nu ați zis voi mereu că numai datorită mie se găsește pastramă de mioară în supermarketuri? Că vocea-mi cristalină îndeamnă la visare? Visare din aia din care nu te mai trezești? Păi dacă e show, show să fie! Hai că facem un plan de …bătută moldovenească.
Ajungem la intersecția drum forestier cu drum improvizat (pentru bucureșteni, ca să înțelegeți mai bine: un fel de Victoriei intersecție cu Decebal). Lăsăm tomobilu’ de oraș în parcarea aproape subterană de la Fag, nu înainte de a ne asigura că suntem pe locul nostru rezervat (nu am vrea să ne dezumfle vreun urs roțile pentru că i-am ocupat locul adjudecat prin cutumă și prin vechimea în apartenență la pădure). Suntem preluați de limuzina de munte ce va urca pe nerăsuflate pantele aproape verticale care ascund colțul de Rai. Auzi, deci facem treaba cu jocul și cântecul românesc? Facem, ce-mi dai să facem? Andreeeeio, nu te obrăznici! Facem, Mircea, facem. Auzi, dar am uitat să îți mai spun ceva. Cee mai e? Sus se vorbesc cinci limbi. Cum 5, Mircea? Păi da, că avem doi peruani, o olandeză, două nemțoaice, două franțuzoaice, o italiancă și noi ăștia din Românica. Păi și nu șprehănesc și ei in engliș? Păi nu toți. Peruanii sunt cu ciripeasca lor spaniolească. Hai lasă că vedem. Ce ne mai amintim din școală, ce mai trăiască telenovelele, ce mai trăiască nenea Marquez sigur ne înțelegem noi.
Ajungem în curtea unde totul este atât de cunoscut încât nu mai avem nevoie de frontale ca să ne îndreptăm pașii noaptea. Grupulețul nostru pestriț era împrăștiat în patru zări. Primul contact e cu româncuța cea mai ghid și cea mai zâmbet. Îi simt energia faină de cum o strâng în brațe. Ok, suntem bine, nu e cu emoții de organizator. Cunosc apoi reprezentantele Franciei. Dincolo de părerea mea strict subiectivă despre francezii care acum ceva timp ne ziceau plini de dragoste că suntem țigani (nu că mi-ar fi displăcut să fiu o pirandă focoasă, mereu îmbrăcată în haine colorate și mereu cu pasiunea la purtător), fetele astea mi s-au părut făinuțe. Oricum, bila albă a venit încă din momentul în care am văzut că vorbesc și engleză. La masa de sub măr, un boț de femeie, numai zâmbet și ochi, dădea din mâini făcând ceva ce era clar că nu făcea pentru prima dată. Bucătărea. Am știut încă înainte să spună ceva, că îmi place de ea. Și am știut că trebuie să fie ceva latin. Forza azzurri! Până să mă fac eu comodă cu cele trei, apar din casă doi indieni și o blondă. Parcă eram într-un film bollywoodian. Hola, hola, ușor retrași dar cu ochi iscoditori. La Olanda prima dată am văzut mustața. Ce să faci, pițiponceala nu trece definitiv. Pe flancul drept, urcă agale Nemția. Exact cum o știm: organizată, calculată, tăcută, zâmbește cuminte.
Bucătărim. Toți. O tocană de organe de ied. Participă toată lumea. În grupurile de românași care ajung prin aceste locuri, majoritatea așteaptă să fie chemați la masă. Ca la pensiune. Iar după masă hamacul este locul în care își desăvârșesc înțelepciunea. E, omenașii ăștia au participat fiecare dintre ei în limita puterilor la făcut mâncare, strâns masa, spălat vase. Toți am muncit, toți ne-am așezat la distracție în același timp. Mi s-a părut o dovadă de respect enormă. Și naturalețe. Și simplitate. Mâncăm în jurul focului. Se aud doar gemete generate de papile gustative aflate în extaz. În ceaun nu mai rămâne nimic. Peru ia un dumicat de pâine și face economie la apa de spălat vasele. Ne facem curaj pentru seara ce se așterne în fața noastră cu băutura zeilor și cu ceva apă de… prună. Licorile își fac încet încet efectul. E momentul să trecem la “asta-i România mea”.
Mulţumită DJ-ului din dotarea minunatei adunări, încep să răsune în boxe cântece. D-ale noastre. Şi noi odată cu ele. Cu cântecele, de. Iar noi, odăiștii, noi când cântăm apăi cântăm. Nu ne încurcăm cu note, vocalize şi alte asemenea. Noi ne concentrăm să se audă până la Sibiu. Şi cântăm de parcă viaţa noastră ar depinde de asta. Şi mai cântăm de parcă nouă ne-ar fi fost scrise versurile. Şi mai cântăm trăind fiecare vorbuliţă, fiecare sunet de țambal. Şi mai cântăm implicat şi asumat pentru că fiecare odăist se regăseşte măcar într-unul din cântecele din playlist. Şi atunci ne vine uşor. Şi natural. În plus, nouă ne place de noi aşa cum suntem. Şi ne înţelegem. Eee, acuşi să vizualizăm un pic imaginea de ansamblu: 8 nevorbitori de română sunt spectatorii a 7 români care cântă, tată, muzică românească. Păi ne mai mirăm de ce ne-a întrebat Peru dacă muzica noastră e pasională? Dacă noi eram grămadă în cântec, de parcă de asta depindea viitorul nostru (era să zic al omenirii, însă noi nu suntem chiar aşa generoşi). Oamenii au devenit curioşi de versuri şi de mesajele transmise. Am sărit voit peste explicaţiile referitoare la blestemele din cântecele noastre populare. Să nu zică prin ţările lor “dooomne, românii ăia blestemau cu atâta sete de te băgau în sperieţi”.
După ce am trecut în revistă cântecele tinereților noastre (cred că vă imaginaţi că nu am cântat ceva “sub pielea mea”), am zis că sunt suficient de şocaţi ca să nu îi mai minuneze dansurile. Hai să vă arătăm cum e cu sârbele, alunelul, ariciul, arcanul, geamparalele, horele, ungurica, ciuleandra şi alte câteva zbânţuieli arzătoare de calorii tocănițătoare. Noi, la fel de implicați şi pasionali ca şi la cântat. Poate, unii dintre noi, prea implicaţi. Că nu degeaba prima concluzie a omuleţilor învăţăcei a fost că mâinile joacă un rol important în dansurile noastre. Nuuu, nu e chiar aşa. Le-am folosit eu prea mult, din exces de zel. La fel şi aplecatul în faţă pe la hore. A fost doar pentru sublinierea intensităţii trăirilor dănsărețului. Domne, oamenii foarte deschişi. Şi cuminţi. S-au aşezat ca la școlicică în spatele meu şi au încercat să simtă ritmul. Unora le-a şi ieşit. Alţii au avut nevoie de explicaţii. Fiecare cu stilul lui de învăţare. Unii (vă las să ghiciţi care) şi-au lăsat picioarele să se mişte natural, în ritmurile muzicii. Alţii au avut nevoie de organizare şi numărare a paşilor în stil matematic, cu rigurozitate nemţească. Până la sfârşitul serii, oamenii se descurcau destul de binişor la hore şi sârbe. Din tabăra românaşilor odăiști, nu ne-am prea descurcat să pricepem cum e cu dansurile peruane. Şi le-am transformat într-un fel de horă de-a noastră. În fine, mixul de suflete şi culturi ne-a adus zâmbete sincere şi largi pe chip.
Ziua următoare mi-a mai adus ceva noutăţi. Oamenii se strânseseră pentru răvăşitul oilor. În calitatea mea de piți corporatristă, mi-am imaginat că răvăşitul oilor este aşa o chestie care ţine de psihicul mioarelor. Adicătelea, hai să le răvășim emoţional ca să aibă carnea mai fragedă şi tendinţe sinucigaşe. Şi să le putem transforma fără urmă de regret în păstrămioare. Şi da, am crescut la ţară. Dar bunică-miu nu a avut oi. A avut capre şi vaci. Şi pe astea nu le răvăşea nimeni. Nici fizic, nici psihic. Nici la propriu, nici la figurat. Şi în niciun caz nu s-ar fi lăsat cu chermeză în cinstea acestei ocazii. În fine. Ce am înţeles eu. De fapt, oile sunt duse la frizer şi tunse zero. Dacă frizerul e unul de cartier, are o viziune uşor ciudăţică asupra modei tunsorii mioarei. Şi îi mai lasă câte un ciuf pe ici pe colo. După ce le tunde, le vopseşte. Aici e ok, înţeleg că se face economie de vopsea, deşi pe mine stilista mea mai întâi mă vopseşte şi abia pe urmă mă tunde. Şi aici aş fi avut de comentat. Albastru nu prea se mai poartă, nici măcar numai pe vârfuri.
Odată finalizată operaţiunea de înfrumuseţare, oile cheliuțe aşa, îşi văd de consumatul de iarbă. De la depresia post tunsoare, au tendinţa să exagereze. Cu iarba, vezi. În timpul acesta, grupul nostru pestriț pleacă în căutarea si recunoaşterea de diverse: plante-medicinale sau nu, odăi, ciumperci. Limba română devine iarăşi regină. Deşi greu…că ne cam vine să vorbim şi între noi tot în englezo-spaniolo-francezo-germană. Vorbim între noi si ne gândim ce să mai facem ca să le arătăm cum e, domnule, ţărişoara lui Iohannis. Implicaţi în frezarea oilor au fost. În calitate de ajutoare (ca la coafor în Bucureşti, spălătorii de păr). E bine să faci planuri, însă uneori cele mai grozave idei sunt cele care îţi vin aşa, pe nepusă masă.
Astfel că, în timp ce pasca se bătea cu frati-su cozonacu’ pe rolul principal (mai bine să mă frământe pe mine că-s mai uşor de făcut şi nici nu am atâta carbohidraţi ca tine!, ba mai bine pe mine că tu ai doar brânză şi stafide, tu nu ai nucă şi cacao!), îmi aduc aminte de bunică-mea. Şi de cum ne învăţa ea să vopsim ouă cu model. Blink, blink. Guys, chicos, ce părere aveţi voi dacă vă arăt eu ce se poate face cu un ciorap fîn de damă, o frunză de pătrunjel şi un ou? Staaati puţin, nu vă uitaţi cruciş! Ciorapul nu e pe o muiere, frunza de pătrunjel e din grădină iar oul e de găină şi e fiert! Obsedaţilor! Uuuu, oaaaaa, eeeee! Atât au spus în timp ce mâinile se străduiau să nu spargă oul, frunza de pătrunjel să fie cât mai lipită de ou, ciorapul să fie cât mai întins pe frunză. Bâldâbâc în oala în care doi litri de apă se contopeau romantic cu frunzele a câteva cepe bune. Luaţi de faceţi şi voi iar cel mai frumos să câştige! La ora mesei pe care tronau triumfător un borş aburind de miel şi o tocană usturoiată de ied, le prezint produsul final la care lucrase întreaga echipă. Îmi pare rău că nu a înregistrat nimeni reacţia. Oooh, aaaah, şi alte onomatopee în diversele limbi.
Sâmbătă seară, scena le-a aparţinut lor. Fiecare a vorbit despre proiectul la care lucrează. Nu am reţinut foarte multe detalii pentru că eu eram fascinată de pasiunea cu care vorbeau despre ceea ce fac, de liniştea pe care o transmiteau vorbind despre lupta lor cu sisteme, oameni, limitări. I-am simţit foarte implicaţi. Ca şi cum creşteau un copil, nu un proiect. Atenţi la fiecare experiență, la fiecare posibil risc şi la diversele modalităţi de creştere şi dezvoltare. Giovanna povestea despre prelucrarea lânii, procurarea materiei prime şi valorificarea produsului final. Christian şi Gabriel despre proiectul lor cu descoperirea şi analizarea sunetelor emise de natură. Fetele din Germania despre micuţa lor afacere cu produse bio. Toţi, absolut toţi, s-au ascultat, au încercat să înveţe unii de la alţii, au fost curioşi să vadă dacă toţi se confruntă cu aceleaşi probleme, dacă autorităţile sunt la fel de neinteresate si neimplicate peste tot. Pentru mine a fost o lecţie. Comparam cu toate conferinţele la care merg eu. Suntem foarte departe de stilul sincer, simplu, neafectat de ifose al normalităţii.
În jurul focului, ne strângem şi ne punem pe povestit. Împreună cu cei doi peruani şi cu olandeza blondă. Le povestesc ce ştiu eu despre Odăi de la Măriuca şi de la Mircea. Spun totul la dublu: prima dată în spaniolă, apoi în engleză. În momente de lipsus funcţionează bine de tot mâinile care povestesc în stilu-le caracteristic. Ma întreabă despre Ceaușescu. Pfiu, scăpai. Bine că nu mă întreabă istorie, ci doar chestii trăite. Le povestesc ce îmi aduc aminte, ce am trăit la bunici. Mă întreabă dacă e ok să înregistreze ce vorbim. Ba bine că nu. Dacă voi vreţi să povestiţi şi altora, cine sunt eu să împiedic informaţia să circule? Mă trag de limbă referitor la cum văd eu România şi românii acuşi, as we speak. Le spun varianta mea. Nu pe cea oficială, vândută de Guvern, vândută de mediul de afaceri, vândută de rromii plecaţi prin ţările interlocutorilor mei în scopuri de castelărie în România. Dupa atâtea limbi vorbite, după atâta gimnastică, după atâtea amintiri zgârmate, îi las să dezbată ei singurei informaţiile dăruite şi mă retrag la meditare. Îmi iese somn, în loc de meditaţie.
Duminica vine în straie de sărbătoare şi ne fură în interiorul ei. Se pleacă în excursie. Ca atunci când eram copii. Cu autocarul de rigoare, cu tovarăşa educatoare, cu cântece şi glume, cu tot ce trebuie. Înainte să ajungem la microbuz, ştergem bocancii, punem singurele haine mai de Doamne ajută şi pornim în pas de sârbă să coborâm dealul. Vuiau munţii de “M-a făcut muica oltean”, de “Mă dusei să trec la Olt”, de “Treceţi batalioane române Carpaţii”, de “Ţărăncuţă, ţărăncuţă”, de “Mărine, la nunta ta”, de “Hai hai cu trăsioara”. Sărea noroiul în sus de fericirea de a fi jucat în picioare de o blondă urlătoare. Că sărea nu ar fi cine ştie ce. Dar se şi aşternea graţios pe singurele haine curate pe care urma să le prezint Muzeului Civilizației Populare Traditionale din Sibiu. Tot sacrificiul de dragul atmosferei. Care atmosferă s-a mutat şi în microbuz pe toată durată excursiei.
Domne, eu cu muzeele mai uşor. Că sunt incultă şi ignorantă. Până la astea care vorbesc despre cum erau oamenii, straiele, casele, viaţa de zi cu zi din trecutul nostru. Pentru că parte din copilăria mea este de-acum numai acolo, la muzeu. Căpisterea, lada de zestre, așternuturile în laţe, țăstul, ulcioarele, ciurul, războiul, toate toate miros a copilărie. Deci a fericire. Eee, şi muzeul ăsta din Sibiu este aşa ca un sătuc într-o pădure. Un sătuc cu case de oameni gospodari. Curate, îngrijite, nealterate de nou. Dacă închizi ochii s-ar putea chiar să auzi cocoşii cântând, focul trosnind sub țăst, pâinea crescând în căpistere. Le explicăm, le povestim. Eu sunt cu peruanii, cu italianca şi cu olandeza. Aceeaşi procedură ca la foc. Engleză, spaniolă, mâini. De atâta povestit şi întrebat, ne pierdem de restul grupului pe care îl caracteriza punctualitatea. Noi, cu capu’ în nori. Çap în nori, cap în nori. Dar stomacul e deja ancorat bine de tot în foame. Păi, Romanian food, vorba lu’ Bobonete. Nu, nu i-am dus la Mc. Am mâncat la restaurantul din mijlocul muzeului. Grupuleţul ăsta, cu care mă pierdusem eu, deschis. Au încercat omuleții de toate: sarmale, fasole cu ciolan, mici, varză călită, tochitură, mămăligă. Le-a plăcut. Pe cuvânt. Am văzut cu ochii mei cum îşi lingeau buzele.
După aşa masă dietetică, hai la pas prin Sibiu. Să vedeţi şi voi Pieţele, Podul, să simţiţi istoria. Îmda. Hai mai bine du-ne să ne cumpărăm suveniruri. Oooo, Gizăs și Hesus. Magneței ca mine? Nuuu, vrem așa ceva deosebit. Ne învârtirăm. Ținui cu ei în loc să ţin cu economia ţării mele. Nu îi lăsai să îşi ia ţepe şi să îşi cheltuie banii pe chinezării tradiţional româneşti. Mâncarăm kurtos şi băurăm bere de-a noastră. Făcurăm poze ca să aibă amintiri. Făcurăm schimb de adrese de e-mail. Promiserăm să ne vizităm. Pe drumul de întoarcere ne-au cântat ei. Cântece de-ale lor. Şi ei sunt pasionali. Și cântă din tot sufletul. Pentru mine excursia s-a oprit aici. Ei au mai avut încă două zile de trăit liberi, pe munţi româneşti. Cred că le-a plăcut. Şi cred că or să mai vină.
Pentru mine, weekendul internaţional a fost ca o gură de oxigen, de normalitate, de confirmare a faptului că vorbele nu sunt totul în comunicare. Că dacă există deschidere, flexibilitate, modestie, toţi avem de învăţat. Şi ne putem ajuta reciproc să creştem. Indiferent că venim din colţuri diferite ale Brezoiului, Olteniei, României, Europei, lumii.
PS: în speranţa că asta nu va ajunge niciodată la urechile lui Murgu, a fost unul dintre primele trei cele mai faine weekenduri la Odăi. Chiar şi fără călărie.