Bujorul de munte. Ce știam eu despre el înainte de weekendul trecut? Că e așa, un ceva, care crește pe munte. Îmi imaginam că e un bujor ca toți bujorii din grădina bunică-mii sau, mai de actualitate, a mumă-mii. Da, da, unii dintre noi au făcut și botanică tot cu proful de sport. Așa că am primit invitația de a mă alătura veselului grup cu iubirea de Murgu și de galopul lui întins mai degrabă decât mânată în luptă de vreun simțământ al omului de munte care simte sincer și se bucură curat de minunățiile Carpaților.
Cumva înțelesesem că este un moment important din faptul că perioada a fost aleasă în funcție de experiențe din anii anteriori și luându-se în calcul direcția vântului, poziția norilor, alinierea planetelor, într-un cuvânt partea de management al riscurilor a fost cu brio investită cu timp și resurse. Din atâtea pregătiri și acatiste din categoria “dau viața mea pentru o zi de bujor inflorit” reieșea clar că aveam să trăim ceva diferit.
Se făcu sâmbătă. Nu atât de ușor și repede pe cât și-ar fi dorit unii dintre noi, însă se făcu. Ca în orice plecare pe munte și nu numai, are loc deja vestita sortare a bagajului. Aaaa, păi nu-mi fac griji că am mai trecut prin asta și mi-am învățat lecția. Aha, vrabia mălai visează. Păi acuși dădui peste un sortator mult mai hain decât primul: Câte tricouri ai? Paaaatru? Îți ajung două: unul pentru somn și celălalt pentru zi. Dacă transpiri le speli și le usuci noaptea sub izopren (sper să îmi aduc aminte bine și să nu fi fost de fapt cort). Că tot adusei vorba: cort. Pentru ce îți trebuie cort? Cum pentru ce? Să îmi odihnesc oasele bătrâne deja și ochii-mi frumoși de căprui. Se taie cortul. Putem dormi sub prelată. Sub prelată? Păi ce sunt eu? Roșie? Suntem în solar? Sau vrei să fiu vreo vânătă? De la atâta răcorică? Auzi, ai zis că vrei să înveți și să experimentezi chestii noi. Deci? Biiine, fără cort. Sacul de dormit. Vaaai, ce e foița asta de ceapă? Cu ăsta te poți înveli când te duci la saună, în niciun caz pe munte la puține grădulețe peste zero. Șosete? Doar patru perechi pentru două zile? O să îți mai dau eu că așa îmi trebuie dacă plec cu începători după mine. Unde îți sunt furculița, cuțitul, lingura și cana? Acasă, în dulap? Aha, o să faci supă în palmă și o să mănânci fasolea din conservă cu bețele, cum mănâncă asiaticii orezul. Bețe din ace de brad. Unde punem bagajul de care chiar ai nevoie? În ghiozdanul ăsta de școlărel?
După această negociere care poate fi văzut cu ochiul liber că a fost clar câștigată de cel mai deștept care a și cedat în fața atâtor reproșuri nemeritate, cu o încredere în mine mai ceva ca oșteanul căzut prizonier în timpul războaielor, cu spatele drept în fața intemperiilor umane fix ca un ghiocel turtit de atâta zăpadă, țuști ca o veritabilă căprioară în șaua Murgului. Mă rog, vorba vine. O căprioară căreia îi plăcuse cu o seară înainte să se adape din izvorul Ciucaș-ului. Și nu ăla din munte. Ci ăla din doză. Și mai dăduse iama și în lanurile de fripturi apetisante, numa bune de atârnat în bocanci la momentul desprinderii de sol. Mai târâș, mai grăpiș, iacătă-mă în spinarea regelui, pornită pe cărări de munte.
Acuși că trage altul la deal cele jde kile de Andreea, mă pot concentra să devin Ferdinand. Cu o privire tâmpă trec peste tablourile pictate magistral de natură: văd flori, muuulte flori. Nu le știu numele (nenorocitu ăla de prof de sport…). Îmi amintesc ceva de “lumânărică, margaretă, gențiană”. Aaaa, și de “trei frați pătați”. Asta am reținut-o că știu că mă uitam după ăia trei frați când am auzit în zbor numele. Nici nu mai conta că erau pătați! Miroase a verde. Și a soare. Trei, patru fluturi sunt la cursă de obstacole. Sau poate la campionatul muntenesc de aripibal. Se aud bătăile aripilor de păsări în liniștea zgomotos de prezentă. Cineva cântă. Frumos. Deci, nu sunt eu. E o minunăție cât pumnul din ale cărei culori s-au inspirat ăștia cu excelul când au făcut paleta pentru meniul lor de fill color.
Mă trezește din minunare o crenguță. Mă trezește delicat. Fix ca o palmă peste ochi. Păi de, Andreea, pe cal mai suntem atente și pe unde înaintăm. Că Murgu nu poate să îți ducă ție grija la nesfârșit. Mai fii și tu o femeie independentă din când în când. În fața cailor, un om face cărare ajutându-se de un ceva ascuțit. Ne deschide drumuri și perspective. C-așa e el, omul ăsta. Deschizător. Inclusiv de minți. Îl analizez puțin. Cum să urci așa repede? Și să faci efort susținut de parcă ai șterge praful de pe televizor? Când eu gâfâi doar urcând păntuța aia dintre Unirea și Universitate. De unde și-o lua puterea? Și pasiunea? Oare din mustăți?
Surpriză. Virăm spre dreapta. O luăm spre Murgașu. Stâna unde anul trecut am cunoscut cel mai doinitor cioban, cea mai puternică lumină de lumânare pâlpâindă, cea mai aducătoare de amintiri mămăligă prăjită. Nu creeeeed. Văd zâmbetul satisfăcut al omului care ne duce spre încă o seară de vis. Și-a dorit surpriza asta pentru noi. I-a ieșit în ultima clipă. Se pare că există Cineva care ne face cu ochiul mai mereu. Fluturi. Din nou. De data asta în stomac. Uau, ce experiență ne așteaptă! Ajungem. Ne regăsim. Turiști și gazdă. Segarceanco, de când te aștept! Dna doctor, ați jucat la loto după căzăturile din bălegar de anul trecut? Fetele tatii, vă aștept cu fecioru-miu…poate ne înrudim.
Facem un tur rapid ca să vedem ce s-a schimbat în vremea în care nu ne-am văzut. Paturile sunt mai comode, brânza mai puțină, sufletul la fel de mare. Ne așezăm la depănat. Amintiri. Și la construit. Tot amintiri. Vorbim. Mult și repede. Timpul ne e arbitru și nu e deloc generos. Mâncăm. Așa cum numai la stână poți mânca. Brânză făcută din lapte, lapte din găleată, mămăligă fiartă încet, fără grabă, în vatra ce tronează în mijlocul stânii. Și urdă. Și caș. Și bulz. Un pic altfel decât îl știm noi. Nu ni se dezvăluie secretul. Doar dacă vrem să rămânem băcițe. Altfel… Ne prinde seara. La lumina focului, baciul ne doinește. Mai bine că nu e prea multă lumină. Să nu se vadă emoțiile. Nici ale doinitorului, nici ale doiniților.
Ne îndreptăm spre tabăra unde ne-am așezat corturile. Și prelata mai sus amintită. Ne așteaptă o splendoare. Scântei, jocuri de lumini, limbi de foc pe pământ. Scântei, jocuri de lumini, limbi de foc și pe cer. Dumnezeu ne face fotografii. Cu bliț. Și se pare că mută și mobila în seara asta. Că prea e hărmălaie mare acolo, la El acasă. Mă uit spre sortatorul de mai sus. Îl întreb așa cum am curaj, din priviri adică: Pe bune? Sub prelată pe vremea asta? Îmi răspunde trufaș, tot din priviri: Gustă, domne! Ok, hai să vedem!
Urmează o noapte care schimbă iar percepții, gânduri, reașează valori și priorități. Și totul datorită unei prelate care îți permite să simți că ești în siguranță sub un acoperiș, însă nu îți blochează priveliștea, te provoacă să rămâi cu simțurile deschise și să admiri spectacolul. Din lojă. E aproape la fel de intens ca galopul. Ploaia aleargă cu fulgerele-i în vânt, scăpărându-i tunetele de curaj. Ciudat. Nu mi-e teamă. E prea intens ca să renunți. Trezește o latură pe care nu mi-o cunoșteam. Eu trăiesc viața, nu mă trăiește viața pe mine.
În ciuda acestei naturi nevorbită și gălăgioasă, dorm. Dimineața ascunde tot ce s-a întâmplat în noapte. Soarele a câștigat din nou. Norii nu se mai joacă de-a războiul. Se joacă mai degrabă a cine este mai mobil și poate lua forme mai diferite. Miroase a curat. Oile se ceartă în țarc. Se pregătesc de startul la maratonul zilei de azi. Caii ne ceartă: “hai că mai avem drum lung!” Corect. Să nu uităm care este țelul nostru. Nu prea ne atrage micul dejun. Și nici ideea de a pleca așa repede. Însă suntem toți conștienți că trebuie să lăsăm locul unei noi experiențe. Care cu siguranță ne va încărca. Cu bine.
Pornim în căutarea bujorului. De munte. Nu avem răbdare. Îl alergăm. În galopul cailor. Ajungem într-un tablou al lui Luchian. Pete de roz printre pete de verde. Piticuț, cu flori firave, ni se prezintă în toată splendoarea. Normal că nu e bujorul bunică-mii. Nici mămucă-mii. Este bujorul muntelui. Îl privim, admirăm, fotografiem. Este spre finalul înfloririi. Din nou Cineva ne face cu ochiul. Și ne lasă să cunoaștem minuni și minunății. Printre bujori, pe lângă ei, de jur împrejurul lor sunt brazii. Înfloriți. Cu mii și mii de conuri. În roșu și alb.
Mâncăm la marginea pădurii care aseară ne-a fost acasă în dormitor. Ne dăm seama că e bine să nu ne forțăm norocul și să nu provocăm natura. S-au anunțat totuși ceva coduri galbene de vreme rea. Ne hotărâm să ne întoarcem la Odăi. Acolo ne vom petrece noaptea. Caii ne duc spre casă cu viteza luminii. Aveam să ne explicăm și de ce. Au simțit că vremea urmează să se joace din nou de-a furtună. De la masa de sub măr privim strategii de luptă puse în practică de două armate de nori, conduse magistral de doi căpitani de curenți. Munții pică prizonieri. Lumina este furată când de unii când de ceilalți. Soarele nu intervine. Se mulțumește să fie spectator elvețian. Ne dăm cu greu duși la somn, răpuși de atâta bine de trăiri.
Ne petrecem ultima zi din vacanță liniștit. Avem nevoie să ne lăsăm timp pentru a asimila, a înțelege, a arhiva ceea ce ni s-a întâmplat. Nu vorbim prea mult. Cred că ne e teamă să nu lăsăm să curgă cuvinte care ar putea șterge din tăria și savoarea experienței. Ne facem de lucru cu ceva găteală pe focul din curte. Ne privim, ne vorbim din priviri. Abia spre seară ne întoarcem oarecum cu picioarele pe pământ. Ne hotărâm să încheiem trăirile liber. Cu un joc de copii nebuni și frumoși. Răsună curtea de râsete și stropi de apă lovindu-se de trupurile noastre. Clar. Nu vom putea pleca în seara asta, așa cum planificasem.
Profităm că arbitrul timp nu observă off side-ul și marcăm un gol de vis: rămânem și noaptea asta. Chiar dacă asta înseamnă ca mâine să fim în picioare înainte de cântatul cocoșului. Ne asumăm. În loc să fim în traficul blocat de pe Valea Oltului, noi suntem pe trepte de piatră, ascultând povești și povețe despre viață. Mă uit la noi. Suntem trei copii care ascultă doi dascăli. Sorbim cuvinte. Care se transformă în puncte pe i-uri. Sorbim experiențe de viață. Mă simt certată, mângâiată, alinată. Doar din cuvinte și priviri. Primesc curaj. Și libertate. Și mai multă libertate. Simt aer. Să fie de la oxigenul de sus, din munți? Sau de la seara asta care face cât o mie?
Îmi propun ca ultima seară să reprezinte o altă experiență. Dorm în fânar. Printre greieri. Mă simt în siguranță. Mă întorc în copilărie. Eu, Andreea de azi. Cu tot cu defectele corporatiste. Cu tot cu comportamentul de “mitică”. Cu tot cu unghiile-mi colorate care fac notă discordantă cu locul. Cu tot cu îndoieli și neîncrederi. Simt căldură. Din mai multe surse. Și de mai multe feluri. Sentimente și trăiri care nu se cer a fi gestionate. Doar gustate.
Odaia îmbujorată nu a fost despre obiectivul principal care, conform criteriilor corporatiste, ar fi trebuit să fie urmărit no matter what. Nu s-au respectat deadline-uri, nu am făcut compromisuri de dragul de a le face. A fost mai mult un pretext al unui om de a ne aduce împreună. De a împărți cu noi tradiții, trăiri, de a ne dărui momente, de a ne da poate aripile care ne-au fost cumva tăiate. Călătoria bujorului de munte a fost o lecție de viață. Pentru care rămân datoare.