Pentru visători: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai
Pentru pragmatici: Fiți amabilă, dați-mi un cicatrizant puternic că nu mă mai pot spăla doar cu stânga!
Pentru cei cu adrenalină: Galop, Murgu!
Pentru pragmatici: Fiți amabilă, dați-mi un cicatrizant puternic că nu mă mai pot spăla doar cu stânga!
Pentru cei cu adrenalină: Galop, Murgu!
Aș putea să continui așa cu titlurile preț de like-uri multe. Mai bine să trecem peste titlu și să lăsăm tastatura (a se citi: condeiul) să aștearnă încă o poveste.
Mi-a zis facebook-ul că anul trecut băteam cărări de munte în spinarea unui rege. Ușor grizonat, cu pletele în vânt, cu inițiative romantice de genul “aș vrea să îți prezint lumea mea”, invitându-mă cavalerește să îl însoțesc într-o aventură prin păduri, protejându-mă ca un domn chiar și atunci când nu aș fi vrut să fiu protejată. Ușor, dragilor, ușor cu imaginația! Vorbim de un fost armăsar tânăr, necopt și inconștient de frumos transformat într-un lider matur, suficient de conștient de puterea și frumusețea lui pentru a mai simți nevoia de a ieși în evidență prin cocosisme adolescentine.
Având în vedere cele mai sus expuse, într-o joie în care ploua infernal, vorba lu’ nenea Alifantis, îmi iau juma’ de garderobă (încă se mai simt oareșce reminiscențe de pițiponceală) și plec în ceea ce, declar de la bun început cu mâna la chipiu, a fost the best time of my life (vorba cântecului). Cu cățel, cu purcel, cu trei sferturi din Decathlon împachetat, cu inima aproape de tahicardie, cu o mașinuță care nu înțelegea unde se mută ăle trei muieri ce se călcau pe cuvinte de câte aveau să-și spună.
Și dă-i și bârfă și dă-i și cozonaceste cu ceva delicatesă de contrabandă realizată magistral de o mamă de doamnă doctor. Și, mai cu încurajări “auzi, mai lasă-l și pe Busu ăsta că, în afară că zice probleme de logică și se îmbracă ciudat, nu prea nimerește el vremea”, mai cu declarații modeste “în concediile mele e mereu soare că mai e și după sufletul omului”, mai cu “bărbații e nește porci, bine i-ar sta casei mele cocină”, mai cu “ho, că stabilim și revelionul până la 1 septembrie”, se făcu pe nesimțite Brezoi. Păi de ce mă ținurăți de vorbă, că depășirăm drumul de stânga. Las’ că întoarcem aci în DN, între două tiruri. Noroc că am stabilit cu doamna cu coasa să fim doamne până la capăt și să ne vedem de treburi cât mai mult timp înainte de a ne întâlni definitiv.
Na, bun. Ajunserăm. Mai un sirop de brad, mai un sirop de vișine, mai un sirop mai tare așa de zmeură. De la atâta sirop se dezlegară limbile și ne dădurăm la povești cu ștafetistele care se distraseră înaintea noastră pe cărări de munte. În această atmosferă de hăhăială muierească intră în scenă, în aplauzele onoratului auditoriu, ăl mai fâșneț ghid. Cu o privire blajină, decimă bagajele: fără rujuri că oile vă preferă naturale, fără rochii de seară că pe munte strălucesc stelele nu paietele, fără ursulețul din copilărie că sunt plini munții de urși (eu am fost cuminte, am luat doar doi rucsaci cu care pleca soră-mea pentru o lună, două pe munte). Plecarăm. Cu nasul în…vânt, că batistele ni le opri ghidul “n-aveți nevoie de șervețele parfumate, aveți mâneci”, jelindu-ne după pantofii cu toc pe care aveam de gând să îi purtăm la focul de tabără din mijlocul stânii.
Hai că mă întind la vorbă și pierd șirul. Alte chestii notabile ca de introducere în atmosferă: alcoolul, oricât ți s-ar părea de mult acasă, va fi puțin; campionat de bancuri în fața focului, la un păhărel de apă plată… de prună (nu îmi mai aduc aminte niciunul), cartea filosofică aflată la buda din fundul curții, ploaia măruntă care voia să demostreze parcă faptul că Busu este de fapt Romica Jurcă la masculin.
Pe munți și pe cai! Early in the morning, pe la un zece trecute fix, suntem pe cai mari. La propriu. Plecăm încolonați, conducând caii în mod exemplar, fix pe unde voiau ei să meargă. Relația mea cu regele mai sus numit…ca orice relație care vine după o “am nevoie de o pauză”. Adică năbădăioasă. Eu mă făceam că îl stăpânesc, el că mă ascultă (chiar am vrut să mă mângâie crengile alea uscate pe pielea capului și mie chiar îmi place să simt frunzele cum îmi scot ochii). Zice ghidul de care adusei vorba: “Andreea, tu trebuie să fii mereu în spatele meu, ești pe conducătorul hergheliei”. Transmisei și eu mesajul mai departe. Cu vorba bună, că eu sunt adepta comunicării. E adevărat, cârcotașii ar spune că sunt o maestră a monologului. Într-un final apoteotic, reușirăm să ne regăsim ritmul. Și uite așa, pe cărări de munte, opt cai și șapte călăreți se minunează cât sunt de norocoși să fie acolo, atunci, așa.
Nu aș ști să scriu ce mi-a plăcut mai mult. Poate galopul pe creastă într-o ceață bacoviană, în care nu știai ce se află la câțiva metri în fața ta. Poate răgetele mele ce s-au vrut a fi cântece și care se pare că au gonit urșii de pe cinci munți și au făcut, conform spuselor unui cocălător, câteva zeci de oi să se treacă voluntar pe lista de viitoare păstrămioare (și totuși, eu cred că măcar Chirilă s-ar întoarce). Poate cocălătorul, singurul bărbat într-un cârd de gâște care s-a făcut că nu aude, nu înțelege, nu participă direct la glumele muierilor. Poate modalitatea deloc originală de a ne încălzi pe cărări de munte (pentru mama: cu suc de fructe de pădure, ce credeai?!). Poate mămăliga coaptă, cu gust de copilărie, făcută de nea Sandu la stână sau poate felul în care doinea. Poate șunca prăjită pe grătar, cârnații la țepușă sau mielul la jar. Sau felul în care ghizii noștri ne explicau cu patimă ce nu facem bine în trap, iar nouă ne stătea gândul la sucul de struguri roșii. Poate felul demn, cu capul sus și biciul în mână în care doamna doctor a vrut să vadă mai de aproape măslinele…alea de la oi. Poate cum ne-am mobilizat toți și am cărat lemne din pădure pentru focul la care unii ne-am uscat ciorapii și ghetele, iar alții și-au ars blugii ca să aibă scuze pentru un shoppinguț mic la întoarcerea în București. Să fi fost modul cum am împărțit toți corturi și sforăituri, ghete și șosete, șervețele umede pentru dușul de dimineață, povești și glume, momente și vieți. Sau poate cum fiecare dintre noi și-a depășit limite, s-a luat la miștouri cu vremea pe alocuri mohorâtă și a înotat în lacurile din Bocanci. Poate felul cum gazda noastră, să-i zicem Mircea, a alergat după cai ca să nu rămânem pe jos în vârf de munte, după câine ca să nu mănânce lupul, după noi ca să nu rămânem fără…merinde. Poate modul în care caii veneau nerăbdători către noi de fiecare dată când auzeau vreun ambalaj de eugenii desfăcându-se. Poate botezul unei salate de roșii coapte cu ceapă, ridicată la rang de bruschete (dacă ar ști ea, bunică-mea…). Poate râsul cu lacrimi al ghizilor când au văzut că am bășici pe toate degetele fără excepție de la cât de tare am strâns șaua în galop. Sau poate strigătele lor să ne controlăm caii, poate întrebările lor-retorice pentru noi-“cine e șeful? tu sau el?”. Sau să fi fost senzația pe care am avut-o când am trecut Lotrul în spinarea calului. Ori încrederea care uneori este mai mare în cal decât în tine (am mers călare prin locuri pe unde pe picioarele mele nu aș fi avut curaj să merg). Ori poate reacția mea când am ajuns la destinație și am simțit nevoia să mă aplec pe gâtul calului care m-a purtat și să simt încă o clipă de libertate, fără autocontrol și spaime. Și da, m-am și jelit la sfârșit (pentru că a fost intens și muuult prea tare ceea ce am trăit).
Au fost patru zile intense. Au fost cele mai frumoase patru zile de până acum (și dacă nici eu nu m-am plimbat și nu am termen de comparație, nu știu cine mai are). Nu aș schimba nimic. Nici vremea, nici oamenii (pe care îi descopăr mereu altfel: Mircea recită de plângi. Plângi la propriu), nici locurile (nu știu pe unde am fost, deși fetele ne spuneau mereu: în față vârful Robu 1890m, acuși suntem pe Murgașu, și tot așa. Pentru detalii din acestea, vă ajută Nedeea Vâlceană pentru că ele au făcut geografie cu proful de geografie nu cu proful de sport, ca mine). Aș vrea doar să le mulțumesc: lui Mircea și lui Gigi pentru că sunt oameni frumoși, Măriucăi pentru că e numai suflet, Alexandrei pentru că mă lasă mereu să îi chinui calul (eu nu împrumut nici măcar o carte, darămaimite un suflet). Dragilor, îmi scot pălăria! De fiecare dată!
Am învățat în cele trei ieșiri la Odăi de până acum cât nu aș fi învățat într-un an de călărie în manej în București. Vorba soră-mii: tu vrei să pedalezi o bicicletă de cameră într-o sală unde miroase a oameni transpirați sau vrei să pedalezi o bicicletă în parc, în aer curat și cipciripit de păsărele? Am cunoscut Oameni, am redescoperit mâncarea făcută pe plită, am observat că de fapt cerul nu este gri, ci albastru (vorba cântecului: un albastru infinit). Să ne înțelegem: dacă sunteți în căutare de cinci stele, nu mergeți la Odăi, la mii de stele. Ziceam anul trecut că pentru anumite experiențe trebuie să fii pregătit, să știi să le savurezi și să le înțelegi (un vin vechi nu îl bei cantitativ, ci calitativ, nu?!). Reiterez.
Fetele de la My Secret Romania (cele datorită cărora am ajuns să tot colindăm Valea Lotrului) i-au zis programului Odăi Nomade. Eu i-aș fi zis Betoniști pe un cal putere. Dacă munții pe unde am trecut ar putea vorbi, nu vreau să mă gândesc ce v-ar auzi urechile. Ce preocupări erau în momentul în care se făceau poze (freza îmi stă bine? nasul e prea prăjit de soare?), ce griji ne măcinau (eu nu mă descalț că sigur s-a stricat pedichiura, mai bine stau aci în lacul din Bocanci), ce planuri se făceau (eu când ajung acasă mă spăl direct la scurgere, oare mai știu să stau pe wc?).
Am plecat din Odăi abia mișcându-ne. Și noi și parcă și caii mașinilor comparativ cu caii munților. Pentru că Mircea spune: un turist epuizat e un turist fericit. Și, da, a fost un vis de călătorie. Ceva bun tot trebuie să fi făcut eu în această viață de îmi scoate Șeful de Sus experiențe și oameni în cale. Așadar, corul: Dooooamne, ce frumooos a fooost!!!!
PS: pentru că eu eram ocupată să fac bășici ținându-mă de șa, poze vedeți la fetele de la My Secret Romania și la Nedeea Vâlceană. Eu de poze nu am nevoie. Am preferat varianta live. Pe care, bineînțeles, o voi alege și data viitoare.
Și dă-i și bârfă și dă-i și cozonaceste cu ceva delicatesă de contrabandă realizată magistral de o mamă de doamnă doctor. Și, mai cu încurajări “auzi, mai lasă-l și pe Busu ăsta că, în afară că zice probleme de logică și se îmbracă ciudat, nu prea nimerește el vremea”, mai cu declarații modeste “în concediile mele e mereu soare că mai e și după sufletul omului”, mai cu “bărbații e nește porci, bine i-ar sta casei mele cocină”, mai cu “ho, că stabilim și revelionul până la 1 septembrie”, se făcu pe nesimțite Brezoi. Păi de ce mă ținurăți de vorbă, că depășirăm drumul de stânga. Las’ că întoarcem aci în DN, între două tiruri. Noroc că am stabilit cu doamna cu coasa să fim doamne până la capăt și să ne vedem de treburi cât mai mult timp înainte de a ne întâlni definitiv.
Na, bun. Ajunserăm. Mai un sirop de brad, mai un sirop de vișine, mai un sirop mai tare așa de zmeură. De la atâta sirop se dezlegară limbile și ne dădurăm la povești cu ștafetistele care se distraseră înaintea noastră pe cărări de munte. În această atmosferă de hăhăială muierească intră în scenă, în aplauzele onoratului auditoriu, ăl mai fâșneț ghid. Cu o privire blajină, decimă bagajele: fără rujuri că oile vă preferă naturale, fără rochii de seară că pe munte strălucesc stelele nu paietele, fără ursulețul din copilărie că sunt plini munții de urși (eu am fost cuminte, am luat doar doi rucsaci cu care pleca soră-mea pentru o lună, două pe munte). Plecarăm. Cu nasul în…vânt, că batistele ni le opri ghidul “n-aveți nevoie de șervețele parfumate, aveți mâneci”, jelindu-ne după pantofii cu toc pe care aveam de gând să îi purtăm la focul de tabără din mijlocul stânii.
Hai că mă întind la vorbă și pierd șirul. Alte chestii notabile ca de introducere în atmosferă: alcoolul, oricât ți s-ar părea de mult acasă, va fi puțin; campionat de bancuri în fața focului, la un păhărel de apă plată… de prună (nu îmi mai aduc aminte niciunul), cartea filosofică aflată la buda din fundul curții, ploaia măruntă care voia să demostreze parcă faptul că Busu este de fapt Romica Jurcă la masculin.
Pe munți și pe cai! Early in the morning, pe la un zece trecute fix, suntem pe cai mari. La propriu. Plecăm încolonați, conducând caii în mod exemplar, fix pe unde voiau ei să meargă. Relația mea cu regele mai sus numit…ca orice relație care vine după o “am nevoie de o pauză”. Adică năbădăioasă. Eu mă făceam că îl stăpânesc, el că mă ascultă (chiar am vrut să mă mângâie crengile alea uscate pe pielea capului și mie chiar îmi place să simt frunzele cum îmi scot ochii). Zice ghidul de care adusei vorba: “Andreea, tu trebuie să fii mereu în spatele meu, ești pe conducătorul hergheliei”. Transmisei și eu mesajul mai departe. Cu vorba bună, că eu sunt adepta comunicării. E adevărat, cârcotașii ar spune că sunt o maestră a monologului. Într-un final apoteotic, reușirăm să ne regăsim ritmul. Și uite așa, pe cărări de munte, opt cai și șapte călăreți se minunează cât sunt de norocoși să fie acolo, atunci, așa.
Nu aș ști să scriu ce mi-a plăcut mai mult. Poate galopul pe creastă într-o ceață bacoviană, în care nu știai ce se află la câțiva metri în fața ta. Poate răgetele mele ce s-au vrut a fi cântece și care se pare că au gonit urșii de pe cinci munți și au făcut, conform spuselor unui cocălător, câteva zeci de oi să se treacă voluntar pe lista de viitoare păstrămioare (și totuși, eu cred că măcar Chirilă s-ar întoarce). Poate cocălătorul, singurul bărbat într-un cârd de gâște care s-a făcut că nu aude, nu înțelege, nu participă direct la glumele muierilor. Poate modalitatea deloc originală de a ne încălzi pe cărări de munte (pentru mama: cu suc de fructe de pădure, ce credeai?!). Poate mămăliga coaptă, cu gust de copilărie, făcută de nea Sandu la stână sau poate felul în care doinea. Poate șunca prăjită pe grătar, cârnații la țepușă sau mielul la jar. Sau felul în care ghizii noștri ne explicau cu patimă ce nu facem bine în trap, iar nouă ne stătea gândul la sucul de struguri roșii. Poate felul demn, cu capul sus și biciul în mână în care doamna doctor a vrut să vadă mai de aproape măslinele…alea de la oi. Poate cum ne-am mobilizat toți și am cărat lemne din pădure pentru focul la care unii ne-am uscat ciorapii și ghetele, iar alții și-au ars blugii ca să aibă scuze pentru un shoppinguț mic la întoarcerea în București. Să fi fost modul cum am împărțit toți corturi și sforăituri, ghete și șosete, șervețele umede pentru dușul de dimineață, povești și glume, momente și vieți. Sau poate cum fiecare dintre noi și-a depășit limite, s-a luat la miștouri cu vremea pe alocuri mohorâtă și a înotat în lacurile din Bocanci. Poate felul cum gazda noastră, să-i zicem Mircea, a alergat după cai ca să nu rămânem pe jos în vârf de munte, după câine ca să nu mănânce lupul, după noi ca să nu rămânem fără…merinde. Poate modul în care caii veneau nerăbdători către noi de fiecare dată când auzeau vreun ambalaj de eugenii desfăcându-se. Poate botezul unei salate de roșii coapte cu ceapă, ridicată la rang de bruschete (dacă ar ști ea, bunică-mea…). Poate râsul cu lacrimi al ghizilor când au văzut că am bășici pe toate degetele fără excepție de la cât de tare am strâns șaua în galop. Sau poate strigătele lor să ne controlăm caii, poate întrebările lor-retorice pentru noi-“cine e șeful? tu sau el?”. Sau să fi fost senzația pe care am avut-o când am trecut Lotrul în spinarea calului. Ori încrederea care uneori este mai mare în cal decât în tine (am mers călare prin locuri pe unde pe picioarele mele nu aș fi avut curaj să merg). Ori poate reacția mea când am ajuns la destinație și am simțit nevoia să mă aplec pe gâtul calului care m-a purtat și să simt încă o clipă de libertate, fără autocontrol și spaime. Și da, m-am și jelit la sfârșit (pentru că a fost intens și muuult prea tare ceea ce am trăit).
Au fost patru zile intense. Au fost cele mai frumoase patru zile de până acum (și dacă nici eu nu m-am plimbat și nu am termen de comparație, nu știu cine mai are). Nu aș schimba nimic. Nici vremea, nici oamenii (pe care îi descopăr mereu altfel: Mircea recită de plângi. Plângi la propriu), nici locurile (nu știu pe unde am fost, deși fetele ne spuneau mereu: în față vârful Robu 1890m, acuși suntem pe Murgașu, și tot așa. Pentru detalii din acestea, vă ajută Nedeea Vâlceană pentru că ele au făcut geografie cu proful de geografie nu cu proful de sport, ca mine). Aș vrea doar să le mulțumesc: lui Mircea și lui Gigi pentru că sunt oameni frumoși, Măriucăi pentru că e numai suflet, Alexandrei pentru că mă lasă mereu să îi chinui calul (eu nu împrumut nici măcar o carte, darămaimite un suflet). Dragilor, îmi scot pălăria! De fiecare dată!
Am învățat în cele trei ieșiri la Odăi de până acum cât nu aș fi învățat într-un an de călărie în manej în București. Vorba soră-mii: tu vrei să pedalezi o bicicletă de cameră într-o sală unde miroase a oameni transpirați sau vrei să pedalezi o bicicletă în parc, în aer curat și cipciripit de păsărele? Am cunoscut Oameni, am redescoperit mâncarea făcută pe plită, am observat că de fapt cerul nu este gri, ci albastru (vorba cântecului: un albastru infinit). Să ne înțelegem: dacă sunteți în căutare de cinci stele, nu mergeți la Odăi, la mii de stele. Ziceam anul trecut că pentru anumite experiențe trebuie să fii pregătit, să știi să le savurezi și să le înțelegi (un vin vechi nu îl bei cantitativ, ci calitativ, nu?!). Reiterez.
Fetele de la My Secret Romania (cele datorită cărora am ajuns să tot colindăm Valea Lotrului) i-au zis programului Odăi Nomade. Eu i-aș fi zis Betoniști pe un cal putere. Dacă munții pe unde am trecut ar putea vorbi, nu vreau să mă gândesc ce v-ar auzi urechile. Ce preocupări erau în momentul în care se făceau poze (freza îmi stă bine? nasul e prea prăjit de soare?), ce griji ne măcinau (eu nu mă descalț că sigur s-a stricat pedichiura, mai bine stau aci în lacul din Bocanci), ce planuri se făceau (eu când ajung acasă mă spăl direct la scurgere, oare mai știu să stau pe wc?).
Am plecat din Odăi abia mișcându-ne. Și noi și parcă și caii mașinilor comparativ cu caii munților. Pentru că Mircea spune: un turist epuizat e un turist fericit. Și, da, a fost un vis de călătorie. Ceva bun tot trebuie să fi făcut eu în această viață de îmi scoate Șeful de Sus experiențe și oameni în cale. Așadar, corul: Dooooamne, ce frumooos a fooost!!!!
PS: pentru că eu eram ocupată să fac bășici ținându-mă de șa, poze vedeți la fetele de la My Secret Romania și la Nedeea Vâlceană. Eu de poze nu am nevoie. Am preferat varianta live. Pe care, bineînțeles, o voi alege și data viitoare.