Eeee, vedeți voi, ce a urmat după Fes a transformat excursia noastră într-una care merită povestită ca să rămână nepoților. Drumul spre Sahara se desfășoară printre munți. Pe un fel de Transfăgărășan care îl bate pe al nostru la fundu’ gol (iertați lipsa de pudoare). Drumurile? Ca-n palmă. Peisajele? Bune pentru calendarele alea de ne luau ochii imediat după Revoluție. Atmosferă în autocar? Depinde pe cine întrebi. Se desfășurau sub ochii noștri munți de culoarea cărămizii, oaze cu palmieri și curmali, ape care, cu un tupeu neimaginat, și-au făcut loc pentru a-și defila culorile. În fundal, cineva se ocupă de stand up-ul pentru voioșia grupului. Și uite așa, stai să fac poză muntelui și din unghiul ăsta, stai să fac o poză și cu cerul, stai să mai fac o poză și de pe partea cealaltă a autocarului, se făcu Sahara.
Lăsăm autocarul în spate și ne îmbarcăm într-un fel de Aro dus la coafor și la sală. Nu toți în același Aro. Pe grupuri. Nu știu cum a fost drumul celorlalți până la bivuacuri, însă grupul nostru exhaustiv muieristic a trăit aventura vieții lui. Niciuna vorbitoare de franceză. În schimb, toate cu imaginația și scenarita la purtător. Cum se îndepărta omul de la potecă, cum începeam: ăsta vrea să ne dea hrană la scorpioni. O să fim vedete la știrile de la ora 5 : « cinci tinere speranțe, toate româncuțe get beget, toate în floarea vârstei, toate mânate în luptă de pasiunea pentru călătorii, au fost găsite cu ochii în soare, la propriu, în Sahara. Rămân în urma lor fotografiile făcute cu ultimele puteri: câteva zeci de mii făcute stelelor și alte câteva zeci de mii făcute prin locurile vizitate ». Ca să nu ajungem în acest moment dramatico-tragic, am făcut un plan de bătaie. Bătaie, bătaie, din aia pe bune. Care îl ține pe nea Caisă, care îl leagă, care îi taie urechile ca să avem ce mânca, care se bagă la bucătărie și, of course, care pozează toată treaba asta. Tot în vestitul Aro, ne imaginam ce-o gândi saracu’ șofer, încă sperăm noi și acuși, nevorbitor de română. « Oare câte cămile să iau pe ele? Asta de lângă mine cu stelele valorează ceva…sau măcar aparatul valorează ceva. Astălaltă, brunețică și cu zâmbetul ăsta de reclamă la colgate? E cam slăbătură…noroc cu pletele ! Și blonda înăltuță ? Doooamne, ce faptură! Cu asta le scot și pe alelalte. Pe blondă aș lua-o pentru fi-miu ăla mic. Care e în faza de proiect.« Realitatea crudă a vrut însă să ne demonstreze că batem câmpii : odată ajunse la dune, omul și-a luat tălpășița că vântul și ca gândul. Cred că, de fapt, în mașină se gândea : « cum să fac să ajung mai repede, să le dau jos și să mă duc acasă unde nevastă-mea trebuie că a terminat tajina aia cu vită și prune uscate«.
Gogâlț, gogâlț, gogâlț, gogâlț. Preț de vreo 45 de minute. Nu pot să zic că mi-a plăcut în mod special să fiu în spinarea cămilei cum, nici în India, nu mi-a plăcut în mod special să fiu cărată de elefant. Tot la cai e mai fain. În fine. Îngenunchează cămila, se extrage Andreea din șa. Sau cum s-o numi treaba aia care seamănă cu o șa. În tabăra de unde plecarăm 45 de minute în urmă, era răcoare. Mă și gândeam la ce m-or fi pus oamenii ăștia să mă car cu atâta flanelărime după mine. Îmhm. În deșert mi-am explicat. Bătea un vâââj așa un fel de crivățo-uragano-taifuno-vânticel. Mă uit la grupușorul nostru. Toți zâmbeau. Aiurea. Le înghețaseră zâmbetele din tabără pe buze. Începurăm să ne căutăm de pături, haine, căciuli, fulare. Așa ne prinse răsăritul soarelui. Încotoșmăniți. Domne, ce să zic. Fără cuvinte. Pe marea de nisip, din marea de nisip, își face apariția triumfător soarele. Se inundă deșertul. Cu o lumină caldă. Totul capătă un iz de auriu roșiatic în jur. Parcă nimeni nu respiră. Deși suntem cel puțin 10 grupuri care stăm la distanțe respectabile astfel încât să nu ne întunecăm pozele sau să ne interferăm în trăirile momentului. Până la urmă, cel mai bun regizor, cu sau fără Oscar, rămâne natura. Tare, domne, deșertul ăsta. Parcă mă și vedeam vreo lună călătorind doar în deșert. Eu și scorpionii.
După atâta soare, pașii ne sunt îndreptați, mai mult cu forța, de același Aro, către Tinghir. P-aci pe undeva cică se fac cățărări. Noi ne plimbăm la pas. Mai facem câteva miliarde de poze. Mai o glumă, mai un banc. Fără să ne dăm seama când și cum, suntem deja în Ourzazate. Nu înainte de a da o tură prin Palmerie. Să vedem curmalele la ele acasă, direct în curmali. Și rodiile. Tot la ele acasă. Tot în pom. Și să ne luăm pa pa de la munții Atlas. Ceea ce și făcurăm. Fără să știm ce ne așteaptă în ultima oprire a turului nostru. Ne-am bucurat de seara din Ourzazate pe marginea piscinei, în baldachine fratteliene, cu povești și glume.
