Nisip, cămile, djembe. Sau Sahara

Eeee, vedeți voi, ce a urmat după Fes a transformat excursia noastră într-una care merită povestită ca să rămână nepoților. Drumul spre Sahara se desfășoară printre munți. Pe un fel de Transfăgărășan care îl bate pe al nostru la fundu’ gol (iertați lipsa de pudoare). Drumurile? Ca-n palmă. Peisajele? Bune pentru calendarele alea de ne luau ochii imediat după Revoluție. Atmosferă în autocar? Depinde pe cine întrebi. Se desfășurau sub ochii noștri munți de culoarea cărămizii, oaze cu palmieri și curmali, ape care, cu un tupeu neimaginat, și-au făcut loc pentru a-și defila culorile. În fundal, cineva se ocupă de stand up-ul pentru voioșia grupului. Și uite așa, stai să fac poză muntelui și din unghiul ăsta, stai să fac o poză și cu cerul, stai să mai fac o poză și de pe partea cealaltă a autocarului, se făcu Sahara.

 
             

Lăsăm autocarul în spate și ne îmbarcăm într-un fel de Aro dus la coafor și la sală. Nu toți în același Aro. Pe grupuri. Nu știu cum a fost drumul celorlalți până la bivuacuri, însă grupul nostru exhaustiv muieristic a trăit aventura vieții lui. Niciuna vorbitoare de franceză. În schimb, toate cu imaginația și scenarita la purtător. Cum se îndepărta omul de la potecă, cum începeam: ăsta vrea să ne dea hrană la scorpioni. O să fim vedete la știrile de la ora 5 : « cinci tinere speranțe, toate româncuțe get beget, toate în floarea vârstei, toate mânate în luptă de pasiunea pentru călătorii, au fost găsite cu ochii în soare, la propriu, în Sahara. Rămân în urma lor fotografiile făcute cu ultimele puteri: câteva zeci de mii făcute stelelor și alte câteva zeci de mii făcute prin locurile vizitate ». Ca să nu ajungem în acest moment dramatico-tragic, am făcut un plan de bătaie. Bătaie, bătaie, din aia pe bune. Care îl ține pe nea Caisă, care îl leagă, care îi taie urechile ca să avem ce mânca, care se bagă la bucătărie și, of course, care pozează toată treaba asta. Tot în vestitul Aro, ne imaginam ce-o gândi saracu’ șofer, încă sperăm noi și acuși, nevorbitor de română. « Oare câte cămile să iau pe ele? Asta de lângă mine cu stelele valorează ceva…sau măcar aparatul valorează ceva. Astălaltă, brunețică și cu zâmbetul ăsta de reclamă la colgate? E cam slăbătură…noroc cu pletele ! Și blonda înăltuță ? Doooamne, ce faptură! Cu asta le scot și pe alelalte. Pe blondă aș lua-o pentru fi-miu ăla mic. Care e în faza de proiect.« Realitatea crudă a vrut însă să ne demonstreze că batem câmpii : odată ajunse la dune, omul și-a luat tălpășița că vântul și ca gândul. Cred că, de fapt, în mașină se gândea : « cum să fac să ajung mai repede, să le dau jos și să mă duc acasă unde nevastă-mea trebuie că a terminat tajina aia cu vită și prune uscate«.
 

Ajunserăm așadar în Sahara. Un cer…tocmai bun de pozat. Hai să vedem unde dormim. Ce naiba sunt bivuacurile astea? Cu ce se mănâncă ele? Bivuacurile sunt niște corturi enorme, binecuvântate cu pături (ne așteptam să dormim pe jos), tapițate cu preșuri, despărțite între ele printr-o pătură. Un fel de dormit la grămadă, însă cu puțină intimitate. În spatele grădinii noastre de dormit, dușuri. Suntem tot în Sahara, corect. Și, da, aveau dușuri. Nu s-a simțit nimeni atât de nespălat încât să încerce dușurile. În plus, ne rupea o foame de numa’ numa’. Ne duseră oamenii să ne omenească. Mâncarăm. Nu mai știu exact ce. Parcă ceva cușcuș și, of course, tajină. E bună tocăniță asta. Poate că lu’ mama îi iese mai bine, dar e bună și a lor. Cu burta plină și cu zâmbete de satisfacție pe față, ne lăsăm ghidați de ritmurile de tobe într-o curte păzită de cactuși imenși. Aici, ai noștri ca brazii încearcă să îi învețe pe marocani cum e cu muzica populară românească. Le iese. Le iese marocanilor să îi învețe pe ai noștri să bată la tobe. Și le mai iese alor noștri treaba cu bășicile de la atâta tobăit.

 

       

 

La un semn, se sparge tămbălăul și mă trezesc în mijlocul unui grup ce se îndreaptă cu pași repezi spre dune. Păi aci nu avem dune? Ba daaa, dar nu se văd bine că e prea multă lumină. Îmhm, înțeleg. A venit momentul « să vrăjim grupul muieristic, poate poate o pica vreuna«. Ale noastre, toate cu garda sus. Aproape. Unele mai măritate, unele interesate de constelații puteau să le dea ele lecții domnilor care încercau marea cu degetul, folosindu-se de veșnicele « uite stelele, uite ce răcoare e, nu-ți fie frică de întuneric«. Și tot mai adânc și tot mai adânc, în deșert, bre, ce-aveți. Până la un moment dat când, singurul bărbat suficient de inconștient ca să facă parte din gupul mai sus numit, se întoarce către harem și, cu lacrimile aproape în barbă, grăiește : « uite care e treaba : eu mai departe cu ăștia nu mai merg. E clar ce urmăresc. Iar eu sunt mic și plăpând, nu prea văd cum aș putea să vă apăr. Poate doar să mă ofer în locul vostru. Și nu vreau să divorțeze soața pe motiv de incompatibilitate deșertică. Stăm aci! Că se văd stelele și d-aci foarte bine !« Ne puserăm pe uitat la cer. Vreo 20 de minute. Până când marocanii își dădură seama că nici să vrea vreuna nu va pica (era stăpânul haremului cu ochii pe ei și pe ele) iar fetele că stelele sunt la fel și acasă. Și, măcar cu ai noștri, poți să te cerți pe limba ta.
După o noapte scurtă, însă dormită profund, pe la un 4 așa când nici gând să se mijească de ziuă, ne trezim. Pentru experiența cămila și experiența răsărit în dune. Cămilele, pe tărâmul lui Moș Ene, visau ceva legat de plaje probabil. Acuși, imaginați-vă cum ați reacționa dacă ar veni un nenică mititel să îți urle în urechi să te trezești ca să cari niște habarniști prin nisip. Nu l-ați bodogăni cel putin ? Eeee, cămilele noastre l-au scuipat. Și nu ca să nu îi fie de deochi. Așa, din toată inima lor de cămile. S-au ridicat boscorodind în gând. Mă și gândeam : să te ții bine acuși, Andreio, la propriu! Că urmează răzbunarea cămilei. Zice ăla mic « madame, s’il vous plait«. Am înțeles-o pe aia cu madame că am vrut să îi răspund madame e mama. Restul am înțeles din semnele pe care mi le făcea ca un polițist în intersecție. Francofoană ce mai sunt ! Hop sus în șa. Căutam scărițele, ca la cai. Îmhm. Mai caută-le. Până să mă dezmeticesc eu care cum pe unde vine, cămila face un balans ca de barcă pe valuri și țuști, în piciere. Bine că m-am ținut ca o căpușă veritabilă : cu unghii și dinți de șa, de urechile cămilei, de mustăți, de tot ce am apucat. Doar așa se explică de ce nu m-am dus în nas.

Gogâlț, gogâlț, gogâlț, gogâlț. Preț de vreo 45 de minute. Nu pot să zic că mi-a plăcut în mod special să fiu în spinarea cămilei cum, nici în India, nu mi-a plăcut în mod special să fiu cărată de elefant. Tot la cai e mai fain. În fine. Îngenunchează cămila, se extrage Andreea din șa. Sau cum s-o numi treaba aia care seamănă cu o șa. În tabăra de unde plecarăm 45 de minute în urmă, era răcoare. Mă și gândeam la ce m-or fi pus oamenii ăștia să mă car cu atâta flanelărime după mine. Îmhm. În deșert mi-am explicat. Bătea un vâââj așa un fel de crivățo-uragano-taifuno-vânticel. Mă uit la grupușorul nostru. Toți zâmbeau. Aiurea. Le înghețaseră zâmbetele din tabără pe buze. Începurăm să ne căutăm de pături, haine, căciuli, fulare. Așa ne prinse răsăritul soarelui. Încotoșmăniți. Domne, ce să zic. Fără cuvinte. Pe marea de nisip, din marea de nisip, își face apariția triumfător soarele. Se inundă deșertul. Cu o lumină caldă. Totul capătă un iz de auriu roșiatic în jur. Parcă nimeni nu respiră. Deși suntem cel puțin 10 grupuri care stăm la distanțe respectabile astfel încât să nu ne întunecăm pozele sau să ne interferăm în trăirile momentului. Până la urmă, cel mai bun regizor, cu sau fără Oscar, rămâne natura. Tare, domne, deșertul ăsta. Parcă mă și vedeam vreo lună călătorind doar în deșert. Eu și scorpionii.

După atâta soare, pașii ne sunt îndreptați, mai mult cu forța, de același Aro, către Tinghir. P-aci pe undeva cică se fac cățărări. Noi ne plimbăm la pas. Mai facem câteva miliarde de poze. Mai o glumă, mai un banc. Fără să ne dăm seama când și cum, suntem deja în Ourzazate. Nu înainte de a da o tură prin Palmerie. Să vedem curmalele la ele acasă, direct în curmali. Și rodiile. Tot la ele acasă. Tot în pom. Și să ne luăm pa pa de la munții Atlas. Ceea ce și făcurăm. Fără să știm ce ne așteaptă în ultima oprire a turului nostru. Ne-am bucurat de seara din Ourzazate pe marginea piscinei, în baldachine fratteliene, cu povești și glume.

 
                  

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *