Vreo doi ani în urmă, înainte de a mă decide unde să plec și ce experiență să las să mă hrănească din plin cu nou, am fost cu o prietenă, pentru prima și cred că ultima dată în viață, la târgul de turism de la Romexpo. Eu și încă cincizeci de mii opt sute treizeci și doi de oameni. Ce căutam? Idei. De locuri. Pe care să le cunosc. Ce-am găsit? Balamuc de lume. Căutători de vacanțe după chipul și asemănarea lor. Noi căutam o vacanță un pic altfel și care să nu ne oblige la credite. Sau la vânzare de organe. Și care să nu ne transforme în caz de răscumpărare. Nu voiam nici o călătorie în țarc. Știți voi, genul de concedii unde îți pun brățara la mână și îți dau drumul în trifoiul all inclusive. Să revenim! Pe picior de plecare găsindu-ne, ne atrage atenția o duduiță creolă, cu un tatuaj fain tare pe mâna stângă. Hai, helou, ce ziceți voi, măi gărlz, de o holidei în Marocco? Oooo, Gizas atotputernic, cum să mergem noi, măi frumușică de femeie, în Marocul tău când noi suntem două blonde cu priviri de gazele numa’ bune de alergat? Cu toate astea, am ascultat prezentarea duduiței care nici de bărba-su nu vorbea cu atâta pasiune. Până să iau eu decizia de a o lua spre Maroc, m-a luat pe mine decizia de a vedea India. Dar ideea încolțise…
După experiența de anul trecut cu fetele de la Travel Girls, le vânam mai ceva ca pe reducerile la pantofi. Oare unde pleacă anul ăsta? Oare când spun secretul? Oare pot să merg cu ele sau m-au trecut pe lista de blocați? Domne, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib iar mie îmi trimite ceva baftă. Așa se face că în februarie aflu de următoarea destinație a fetelor. Ghici ghicitoarea mea. Maroc, bineînțeles. Oooo, ce chin, ce dor, ce jaleBorabora! Că uitai să vă zic, dar condiția mea de unemployed person, sau șomer pe românește, cam stătea în calea fericirii mele. Nu mă jeleam că nu am job, nu mă jeleam că stăteam acasă ca pensionarii și mergeam în parc tot ca ei când lumea era la muncă. Eu mă jeleam că nu pot să plec în Maroc. Se traseră niște sfori, Mercur cu Jupiter se certară care să fie retrograd și care nu, sfinții din ceruri își dădură seama că voi vinde ceva sau pe cineva, piața muncii se gândi că mă va avea pe conștiință. Mă rog, nu știu cum și în ce fel, cert e faptul că reintrai în câmpul muncii și cu un zâmbet tâmp ca al lui Tom când avea impresia că l-a păcălit pe Jerry, începui să număr lunile, săptămânile, zilele până la marea călătorie.
Ca orice călătorie care se respectă, a noastră începe în toiul nopții, la Otopeni, unde, doar pentru că am dormit aproapre de aeroport și nu că aș fi fost eu nerăbdătoare de nu aveam aer, am ajuns prima. Nu mai era nimeni. Au început scenariile: am înțeles greșit locul de întâlnire, am greșit ziua plecării (aoleo, au plecat ieri???), sunt la camera ascunsă și alte asemenea inteligențe. Îmi veni inima la loc când văzui că mai era cineva care căuta din priviri grupul. Aaa, bun, suntem pe drumul cel bun. În fine, ce să mai lungim vorba, ne strânserăm unul câte unul, ca ciupercile după ploaie. Hai că apăru și omu’ cu foile (bilete, check în-uri și alte asemenea minuni organizatorice) și se închise cercul. Ne puserăm la drum. Și dă-i și zboară și dă-i și zboară, mai ceva ca păsările călătoare. Cu cât înaintam în noapte cu atât mirosea a Sahara și a cald. Bine, poate era și din cauză că răsărise soarele. Deasupra norilor. Că pe pământ lisabonean ploua de rupea. Dar… ne oprește pe noi o ploicică de vară? Sau, mai bine zis, mânați în luptă de promisiunea unor pasteis de nata ca la mama portugheză acasă, ne-am avântat în luptă. A meritat efortul. Biiine, omu’ cu foile ne-a zis că nu putem mânca mai mult de două de căciulă. Drept pentru care și-a luat înjurăturile de după când noi tânjam la încă o porție, măcar o duzină.
Hai că trecură orele de escală, ne îmbarcarăm, nu reușirăm să schimbăm două vorbe trei cuvinte că iată-ne deja în Casablanca. Toate cuvintele de n-apucarăm să le schimbăm în avion, le schimbarăm până să ne verifice pașapoartele și să ne dea viza de intrare. Se uitau oamenii în uniformă ba la poză, ba la noi, ba la noi, ba la poză. De parcă ne-ar fi știut de undeva dar nu știau de unde să ne ia. Peripeții aci în aeroport: una dintre fete a fost luată la bani mărunți: de ce ai venit, mătăluță, în orașul ăsta romantic? da’ unde lucrezi? da’ de ce lucrezi? da’ cu cine lucrezi? da’ ai familie? cât de mare? cu ce se ocupă? și părul, de ce îl ai lung? și ochii, de ce sunt căprui? În cele din urmă, mai mult din plictiseală cred, au lăsat-o să intre la ei în țărișoară. Eu mă trezesc în timp ce așteptam că, oricât aș fi vrut eu să trimit un mesaj prin care să anunț că am ajuns, nu puteam. Că îmi lipsea instrumentul muncii. Rew, rew, rew. Îmi amintesc. Lăsai frumusețe de telefon pe scaunul din avion după ce arătai niște poze. Aici a început joggingul: de la Tap Portugal la bagaje pierdute, de la bagaje pierdute la ofițerul de securitate, de la ofițerul de securitate la nu știu ce birou. În fine, după lupte seculare, un domn brunețel, cu o engleză franțuzită îmi returnează depozitul de poze și amintiri (daaa, am făcut backup la el).
În fine, după atâtea aventurele ajungem în Casablanca. Orașul lui Rick’s Café Américain. Spre acest obiectiv turistic am luat-o și noi, într-un taxi în care ne-am adus aminte de metroul corporatriștilor. După experimentarea stării de spirit a sardinelor, am ajuns la pomul lăudat. Unde nu am putut intra din cauză de lipsă de rezervare. Și cred eu și din cauză de blugi. Mă rog, nu cred că a fost așa o pierdere. Mai ales că numa’ doi trei văzuseră filmul în cauză. Restul, să dăm și noi bine pe facebook. Altceva în Casablanca? Se vede că au fost sub stăpânire franceză. Mi s-a părut un oraș foarte curat, modern, dezvoltat. Mai pipirisnais, așa. Mai pentru crème de la crème. Mi-a plăcut tare Marea Moschee Hassan II, pare-se a treia ca mărime din lume, după Mecca și Medina. Îmi imaginez cum o fi atunci când e plină (25.000 oameni înăuntru și alte 80.000 afară, un fel de Camp Nou). Mi-a plăcut și Oceanul. Mi s-a părut că are personalitate, fără a deveni obraznic. Și că știe să se facă auzit (dă din valuri mai ceva ca mine din taste). Mi-au plăcut casele. Albe. La început te simți ca la spital. Până cobori privirea. Și dai de faleză. Atunci te simți ca în Grecia. Până îi auzi vorbind. În franceză. Atunci deja te încurci.
În Rabat am poposit preț de câteva fotografii și ceva fructe de cactus. Am văzut câteva obiective turistice musai de bifat, dar a căror denumire nu mi-o mai amintesc deja. Mie mi-a plăcut ceva cafenea cocoțată deasupra unui râu, ceva Bou Regreg cred. Și oamenii care vindeau prăjiturele. Of course, prăjituri gustate mai întâi de muște. Și mi-a mai plăcut să merg pe străduțele lor înguste. Cu față de Europa. Pe repede înainte am reușit să ne aruncăm o privire și spre Meknes, să imortalizăm toți, la un semn parcă, o poartă. Cred că Bab Mansour, deși nu aș putea băga mâna în foc. Ce-am mai văzut ? Aaaa, am ajuns și la Volubilis. Aci, noi ar fi trebuit să fim cel puțin fascinați de ruinele romane sau, măcar, de mozaicuri. Noi am fost fascinați de lumina tocmai bună de la apus și ne-am pozat. Așa mult ne-am pozat că unii dintre noi și-au uitat gențile pe marginea pietricelelor cu care sau pe care s-au cocoțat întru imortalizare veșnică.
Next destination : Fes. Pentru aci mă pregătisem temeinic. Păi numai eu știu cât am căscat ochii la Clona (o telenovea plină de învățăminte, pentru inculții care se gândeau că o fi fost vorba despre vreun documentar pe Descopery). Știam moscheile pe dinafară, mai ceva ca replicile din mai susul amintit instrument științific. Știam madrassele, palatele, medinele. Până și măgărușii folosiți pe post de cărucior, până și pe ei îi știam. Parcă eram acasă. Știam de mizerie, de înghesuială, de sărăcie. Știam de tannerii și mă gândeam cu inima strânsă cum voi rezista mirosurilor. Mi-am zis « curaj, găină, că te tai », musai să vedem cum se vopsește pielea înainte de a deveni materie primă pentru poșete și pantofi. Dăm cu mentă! Și ne-am dus. Ne-am întors mai repede decât ne-am dus. Și nu din cauză de miros. Ci pentru că mai toate sunt în renovare. Și ne rămăseseră doar magazinele de vizitat. Ceea ce vedem și prin alte părți. Restul obiectivelor turistice, fix ca în serial. Doar că aveau și miros. Nu m-a impresionat Fesul ăsta. M-a păcălit și am luat eșărfării pentru tot neamul. În rest…hai spre Merzouga.
