Să fim bine înţeleşi încă de la bun început: articolul a fost scris pentru travelgirls.ro, fetele cu care am ieşit prima dată din Europa şi pe care le consider deschizătoare de drumuri în ale blogging-ului de travel la noi în ţărişoară!
„Nu, tu clar nu ești zdravănă! Eu înțeleg că simți nevoia să trăiești experiențe inedite pe care lumea normala le-a trăit în liceu, dar totuși… Cât te costă? Cââât? Ca să vezi sărăcie și mizerie? Doamne ajută, poate nu primești viza și am scăpat! Cuuum, ai primit viza??? Treaba ta, poți să pleci, dar clar la întoarcere intri în carantina!”
„Și cum, D-na Andreea, plecați pe bune? Eu credeam că ați glumit! Vaaai, nu sunteți întreagă la minte! Când vă întoarceți? Vă sun la prima ora să vad că ați ajuns bine, sănătoasă! Să aveți grijă pe unde mâncați și pe unde beți apă!”
„Dar de ce ai vrea tu, măi Andreica, să mergi la sărăcia aia lucie? Nu ești tu sătula de sărăcia noastră de aici? Adică, nu poți tu să vezi frumos niște frați de-ai lor aici la noi, fără să mai bați atâta amar de drum?”
„Draga mea, te programez să îți faci vaccinurile! Toate patru, 1200 RON. Cuuum nu vrei să le faci? Păi dacă te alegi cu vreo boală de pe acolo? Cu cine pleci? Cum nu cunoști grupul? Păi și pleci așa, câine surd la vânătoare? Nu mai bine te mai dai tu o tură cu caii în România, cu oameni pe care îi știi?”
Citatele ar putea continua mult și bine. Cam așa au sunat reacțiile celor din jurul meu când le-am spus despre următoarea mea destinație de vacanță. La cele mai multe dintre ele mă așteptam. Îmi place să văd că lumea e șocată uneori de deciziile mele. Eu îmi văd de treabă cu ieșirea din zona mea de comfort. Dar să vedem cum a fost de fapt în India.
Grupul s-a strâns în Otopeni cu un fel de noaptea-n cap și cu câte o sticluță de pălincă pentru fiecare bagaj de cală, s-o folosim pe post de antidot pentru bolile din India. Am zburat lin și cu burta plină cu Fly Dubai, frumos, nimic de comentat, nimic de reproșat. Sandwich-ul cu pui era cu pui, alunele sărate erau sărate, sucul natural era bun. După câteva povești, glume, poze făcute deasupra norilor și vreo cinci ore de zbor, ajunserăm în Dubai. Aici schimbarăm avionul, tot cu unul de-al lor. Știam de la cei care mai fuseseră în Asia că la grupul nostru alb și blond se va strânge lumea ca la urs. S-a demonstrat că, de fapt, ca la maimuță, dar asta urmează să detaliez mai jos.
Ne urcarăm în avion, ne găsirăm locurile, ne primirăm sandwich-ul mai sus citat, alunele mai sus amintite, sucul mai sus natural. Și dă-i și zboară și dă-i și zboară, din zori până în seară, vorba povestitorului. Deodată ne zise nenea căpitanu’ că „Cabin crew, prepare for landing!” Hai că suntem taman în buza roller coaster-ului, exact pe pod înainte să ne aruncăm cu coarda. Îmi zic: hait, Andreea, în 10 minute ești pe pământ sfânt.
Socoteala de acasă nu se potrivește însă cu cea din târg pentru că vameșii indieni sunt foarte curioși de noi, ăștia blonzi. De fapt, la sfârșitul excursiei mi-am dat seama de ce se tot uită oamenii ăia ba la pașapoarte, ba la fața palidă (vorba lu’ Winnetou), ba la viză, ba la ochii turistului dornic de a-și cheltui banii în țara omului de la ghișeu. Vă explic eu mai târziu de ce. Ideea e că se tot uită așa vreo 10 minute ca să fie siguri că ăia din pașaport suntem noi și nu alții.
Hai că trecurăm, fluturând din plete ca Andreea Raicu în reclamă. Stai să gasim ghidul cu pancarta. „Hai hello, nais tu mit iu. Eu sunt x, ei sunt alte 9 litere din alfabet, că oricum nu o să ne ții minte”. Să purcedem, zice ghidul. Stai așa, zicem noi. Ia-ne încet că ne speriem. Afară din aeroport: caaald! Dar ce cald! Și un aer greu. Eh, lasă că ne obișnuim. Hai să plecăm cu autocarul spre Agra. Aci urmează o pauză în poveste de vreo 5 ore, ore pe care le-am dormit, leganată pe drumurile patriei lor.
După 5 ore. Tiiiiit, tuuuuut, tiiiiiiiiiiiiiit. Ce naiba? Deschid ochii într-un zgomot infernal, gândindu-mă că o să văd un accident spectaculos sau ceva asemănător. Văd după cum urmează: două căruțe trase de cămile (nu, nu e greșeală, e exact așa: trase de cămile), zeci de bicicliști, zeci de motocicliști, o cireadă de vaci, trei măgăruși, o turmă de capre, vreo câteva alte zeci de tuktuk-uri, vreo mie cinci sute șaizeci și trei de Dacia Duster, mai puține Logan-uri, o vacă în mijlocul străzii în căutarea zen-ului, vreo cinci mii trei pietoni. Nimic deosebit. Doar că toate pe șosea. Toate claxonând. Ce mai vedem noi în imaginea alăturată? Păi niște mizerie. Multă. Diversă. Peste tot întinsă. Niște tarabe cu mâncare. Lângă tarabele cu mâncare, alte tarabe. Sau un fel de tarabe unde confrații bărbierului din Sevilla își câștigă decent existența. Lângă, un fel de baie publică. Adică un furtun folosit conștiincios de un localnic pentru dușul de dimineață.
Încep cu rugăciunile, mă gândesc unde am pus șervețelele dezinfectante și îmi revin în minte citatele de mai sus. Cine m-o fi pus, mă vere, de nu șezui eu frumos la mine în țărișoară, unde e frig și bine? Ce mă aduse pe mine aci, in the middle of fucking nowhere, în căutare de altfel. Lasă, dom’le, că nu e dracu’ chiar așa negru. Îi învățăm să se spele și gata. Ajungem la hotel. Aud în spatele meu: uauuu, miroase a Europa! Aaa, că uitai: coborâi din autocar și mă plesni o mireasmă sulfo-curry-mirodeneasco-murdară. O minunăție. O co-călatoare mă întreabă: auzi, tu ai la tine ceva mai mult parfum? Fițe, domnule, fițe.
Am depășit totuși toate șocurile de mai sus și am început să ne bucurăm de experiență. Obiectivele turistice sunt turistice, foarte bine conservate iar poveștile și istoria din spatele acestora sunt impresionante. Taj Mahal-ul este exact așa cum apare în vederi: magnific, impunător, tulburător. Pe dinafară. Pe dinăuntru nu m-a dat pe spate. Fratele lui Taj Mahal este Fortul Agra. În acesta și în toate celelalte forturi am avut impresia că oamenii au luat marmura și s-au apucat de croșetat clădiri. Sunt locuri întregi care par mai degrabă făcute din dantelă, nu din marmură. Tot la capitolul „jos palaria!” trecem și Fatehpur Sikri, Amber Fort, Red Fort. Castele și palate am vazut în Jaipur sau Orașul Roz (mie mi s-a părut că bate mai mult spre roșu, dar mă rog, fiecare percepe culorile în felul lui): City Palace și Palace of Winds. Ce-am mai văzut? Păi India Gate (un fel de Arcul de Triumf al nostru), Parliament Building, Qutub Minar, Rastrapathi Bhawan. Aaaa, și temple: Lord Ganesha Temple în Ranthambhore și una dintre cele mai mari moschei ale Asiei: Jama Masjid în Old Delhi.
Ce mi-a mers la suflet? Plimbarea cu bicicleta din Keoladeo National Park unde ne-am oprit să întrebăm de sănătate păsările care migreaza de la noi din Delta Dunării pentru perioada iernii. Plimbarea cu elefantul care ne-a scutit de urcarea pe jos până la Fortul Amber. Ziua de safari din Ranthambhore National Park pentru că oamenii de acolo au vândut povestea, nu finalul, fapt care nu m-a făcut să fiu dezamăgită că nu m-am întâlnit face to face cu Shere Khan, ci m-a făcut să zâmbesc la întregul scenariu al mersului pe urmele unui tigru atât de laș și rușinos încât nu s-a prezentat la întâlnire. Mâncarea lor sau, mai bine zis, mielul tandoori. Mersul cu ricșa, deși îmi era cam milă de pedalist, dar iarăși, fiind jobul lui, mai bine să aibă ce face! Faptul că filmulețele care circulă cu multe persoane într-un tuktuk nu sunt basme (am testat, într-un tuktuk întră lejer 7 persoane pe lângă șofer). Iar pe un motoscuter avem dovada vie că încap 7 persoane. Că au piețe de condimente, unde e mereu explozie de culori și arome. Că petrec sărbătorile împodobind orașul cu beteala aia clasică, fără zorzoane și alte cele. Că lor le e bine așa, în mizeria lor, în viața lor, fără să fie frustrați vreo secundă de lipsa alternativei.
Ce m-a mișcat (în sens bun sau mai puțin bun)? În moschee am ajuns exact în momentul în care săracii primeau mâncare de la cei mai bogați. Mi s-a părut că erau destul de organizați. M-a impresionat să văd cum au grijă unii de alții și cum cei care sunt în pătura de cel mai de jos își acceptă condiția și, cu calm și respect față de toți ai lor, primesc acea masa caldă, fără a se călca în picioare, fără a lua mai mult decât au nevoie. Mai au ceva: trăiesc toți, oameni și animale, într-o comuniune totală. Au un respect nemaipomenit pentru animalul sfânt, au sute, mii de maimuțe care trăiesc și se plimbă nestingherite pe stradă, printre ei. Sunt patru religii mari și altele mii mai mici care se respectă și se acceptă într-un mod cât se poate de firesc. Își urmează tradițiile cu sfințenie, chiar dacă asta înseamnă să se căsătorească cu persoana aleasă de părinți. Se claxonează pentru că așa e regula sau cutuma și pentru că pe toate camioanele scrie „Please horn!”, nu pentru că sunt arțăgoși. Nu am văzut niciun șofer nervos în infernul pe care îl reprezintă traficul la ei, nu am văzut niciun accident, deși am spus mai sus care și câți sunt participanții la trafic. Sunt foarte buni negociatori și aplică strategia „nu scapi de mine până nu cumperi ceva”. Au o curiozitate amestecată cu respect pentru pielea deschisă la culoare, deci s-ar putea să fim pe tot Facebook-ul indian la câte poze am făcut în postura de „nu da banii pe prostii, fă poze cu maimuța la copii”. Deși am simțit de foarte multe ori că ne înghite mulțimea sau că suntem analizate din cap până în picioare într-un mod cât se poate de ostentativ, nu m-am temut nicio secundă. Am văzut femei care poartă doar Sari, poate mai puțin în New Delhi, nu am văzut bărbați îmbrăcați în blugi sau în tricouri cu mânecă scurtă, deși am avut mereu 30 de grade.
M-a întrebat un prieten dacă m-aș mai duce în India. India este o experiență care merită trăită măcar o dată în viață. Însă, pentru India trebuie să fii pregătit: fără așteptări, fără comparații, fără prejudecăți. Pentru că India nu vrea și nu se va schimba doar de dragul tău, al turistului. Și, dacă s-ar schimba, și-ar pierde din savoare și din farmec. Și ce dacă piețele lor sunt mizerabile (un fel de Europa din București pe vremuri, numai că au și animale și scutere și biciclete și tuktuk-uri printre tarabe)? Și ce dacă folosesc străzile ca pe niște toalete publice, fără a se feri de ochii trecătorilor? Și ce dacă dorm în parcuri ori pe stradă? Și ce dacă semafoarele sunt doar elemente decorative în intersecții? Și ce dacă au chelneri înceți și foarte înceți? Și ce dacă merg pe gunoaie? Și ce dacă îți vând eșarfa de poliester ca fiind de cașmir? Poți să treci peste toate și să te bucuri de Altfel? Atunci du-te! Dacă nu, mai gândește-te, mai crești, mai provoacă-ți curiozitatea.
