….Urmează ultima stație din acest an, cu peronul pe marginea Atlanticului. Așa ar fi anunțat pilotul care m-a purtat cu pași repezi, de uriaș, prin văzduhul ușor zgâlțâitor. Spre ultima vacanță a lui 2010. Înainte de plecare toată lumea mă întreba ce a fost în mintea mea cea creață și, mai nou blondă, să îmi iau bilete spre nicăieri. Și să mai păcălesc și alte câteva persoane să se alăture micului break. Că… cică așa se numește mai nou. City break. Inițial, nu puteam să răspund decât că aveam nevoie de câteva aparate foto care să mă imortalizeze în întreaga splendoare-mi. Și mulțumeam destinului că la toate nebuniile și ciudățeniile mele s-a găsit mereu, până acu’ cel puțin, câte un doritor. Sau mai bine zis o doritoare care a adus și un doritor. Zice-se că doritorul a venit de bună voie și nesilit de nimeni. Că doar așa a promis la taica popa. La bine și la rău.
Să nu mai batem câmpii că e prea frig. Și să trecem la fapte. Licite….și mai puțin licite. Datorită grupului alcătuit din frați și surori nerecunoscuți încă ai celor doi mult prea vestiți cârcotași, la aerogara Băneasa ne-am șters pe preșul de la intrare de toate: probleme, taskuri, deadline-uri și alte cele ce țin de corporații sau multinaționale. Și am început să ne preocupăm de alte chestiuni. Mai importante. Așa se face că, și când eram deasupra Germaniei, ne mai gândeam și ne mai rugam ca Blue Air-ul să zboare. Măcar la ducere. Că puteam rămâne lejer acolo. Și ne descurcam noi cumva. De frică să nu ne anunțe pilotul că nu mai au bani de benzină d-aia de-a lor și că ne lasă pe cine știe ce coclauri străineze, am ascultat muzică tot drumul. De, când m-am dat jos din căruță, nu înțelegeam de ce tot gesticulează lumea pe lângă mine. Că doar niște engleză mai șprehănesc. Pentru că încercaseră inițial să îmi vorbească. Dar eu nu auzeam decât cum triluia nenea Iglesias. Ăl bătrân. Că eu sunt mai fumată așa.
Și ajunserăm. După un zbor liiiiin, liiin. Prea lin poate. Trecurăm prin tub, că la ei nu te calcă autobuzele pe pistă. Sau poate nu vor să riște să se rătăcească vreun turist printre avioane. Și atunci te introvârăsc prin tubuleț. Helou, helou, hau ar iu, fain senc iu. Biznis or plejăr? Ptiu, drace, ce noroc mă lovi. Nici nu mă scoborâi bine din havion și deja se ivește posibilitatea de a mă stabili aci cu drepturi depline. În calitate de uaif. Clipesc des și repede. Slavă Domnului că nu aveam mascara (cică așa e corect) că rămâneam naiba cu genele lipite. Auzul meu fin mă face să realizez că toată lumea era întrebată același lucru. Acu’, oricât aș vrea eu să fiu de optimistă, mi-e greu să cred că toți vameșii se dădeau la toți românii indiferent de sex, vârstă, coloare și alte asemenea criterii. Ghinion, pierderea lui. Că îi făceam o ciorbăăăăă…. Și, oricum, era cam prea bronzat. Iar eu încă mai vreau să apar ca moștenitoare a alor mei.
Îi păcălirăm, trecurăm și de bodyguarzi fără să fluturăm prea tare din plete. Hai să ne destrăbălăm. Cu cap. Și în mod organizat. Mai bine zis, în șir indian, că e aglomerat orașul și noi încă mai orbecăim în căutarea hotelului. Care se presupune că este exact în centrul vechi. Adică în buricul târgului. Aproape de orice obiectiv turistic. Na bun. În căutările noastre din ce în ce mai nervoase, că totuși unii cărau valize serioase ca pentru o excursie serioasă, un domn mă invită la un fum. La un ce????? La un fum. Fără stres. Că la ei e ok. Noroc cu fata aia de la noi de poartă două nume într-unul. Mari și cu Juana. Că în momentul în care domnul îmi povestea cât e de cool și ce inimioare roz o să văd eu, mie îmi veneau în cap numai echimozele și culoarea violet care o împodobeau pe duduița mai sus numită. Concluzie, că mă lungesc, pas.
Găsirăm hotelul, trecurăm peste prima impresie. Ne prinserăm urechile când să deschidem ușa de la cameră. Că noi știm să deschidem ușile ca oamenii. Cu cheia. Și poate chiar cu cartela. Pentru care am făcut câteva trainninguri serioase. Da’ cu cuiu’….noi nu știm. Și ne simțeam ușor infractoare. Și îl tot așteptam pe Colombo să iasă de pe undeva și să ne ajute. Sau măcar să ne acuze de ceva. Că eram penibile. Vezica ne tot dădea ghionturi, stomacul era într-o grevă zgomotoasă, recepționerul era mor zăn taiărd și se uita prin noi. Bine, am rezolvat până la urmă. Scăparăm de bagaje și plecarăm să punem prima cărămidă în ceea ce avea să devină planul kile în plus. Și, pe sistemul noi de mâncat ce bem, mâncarăm Guiness. Un rând, două, trei. Că unii, ca să adoarmă, numără oi. Noi am numărat Guiness.
În afară de Guiness, ne-am mai îndeletnicit cu vizite. La Trinity College unde, pe cuvânt că dacă ne luau, ne duceam mereu la ore. În Temple Bar, un fel de Lipscani, numai că nu plin de figuri cândva dorobantiste. În St Stephen’s Green unde ne-am pozat cu porumbeii și am dansat samba. Pe muzica de se auzea de la o tarabă ambulantă de cârnați. În Dublin Castle că nu vrem să pierdem niciun castel din locurile pe unde ne poartă compania aeriană mai sus numită. La Christ Church Cathedral și la Saint Patrick’s Cathedral ca să ni se mai ierte din păcate. Am zis că dacă pe ortodocși nu i-am păcălit, poate reușim la anglicani. Încă mai așteptăm rezultatele. Spire of Dublin a fost cel mai bun ghid. Dacă ajungeam la monument, ajungeam clar pe O’Connell Street, în centrul orașului. În cele 1700 de fotografii mai apare Molly Malone, animăluțele de la Grădina Zoologică, Maternitatea Rotundă, Aviva Stadium și O’Connell Bridge. Pe Grafton Street nu ne-am permis nici să ne plimbăm, de teamă să nu ne coste și privitul. Așa că am privit Primăria. Că nu costă.
Toată perioada am mers pe jos. Excepție a făcut excursia la Bray. Că am vrut să vedem ză sisaid. Deși era un frig de începuseră pietrele să crape. Așa că am mers cu trenul. Au și ei aurolacii lor. Care sunt mai liniștiți decât ai noștri. Poate pentru că sunt în lumea lor. High. Referitor la sisaid, citez un cocălător : ce pietre fine au! Atât. Aaaa, și iar Guiness. Și că tot veni vorba, ne duserăm să vedem și fabrica. O văzurăm. De afară. Că semăna cu Tuborg-ul. Și am zis că facem altceva cu ăia 20 de euroi. Cum ar fi shopping. La Caroll’s. Pentru magneți și alte irish treburi tocmai bune de adus acasă sub formă de amintiri și suveniruri. Sau la Penny’s. Un fel de Primark mai mic. Cu hăinuțe bunicele la prețuri și mai bunicele.
Concluzie: în Dublin sunt români mai mulți decât în Spania. La Kingfisher Townhouse găsiți români la recepție (mulțumim, Ana-Maria!), la cafenea (mulțumim, Christine!), la restaurant, la curățenie. Prețurile la hotel sunt ok. Recomand totuși să încercați să închiriați un apartament tot de la ei. O să ieșiți mai ieftin. În Temple Bar o să găsiți români lucrând ca ospătari în pub-uri. Dacă vi se face poftă de un pate Bucegi, îl găsiți la alimentara ardelenească. Atenție, însă, la preț de Dublin. Prețurile sunt un pic piperate. Micul dejun e același ca la Londra. Cu cârnați și fasole. Ei nu au bomboane. Au doar caramele. Prețurile practicate de supermarketurile din oraș sunt mai mari decât cele din duty free. Doamnelor, domnilor, aceasta a fost o părticică din Irlanda. Dublin.
Dorim si continuarea. Cam putin. Amanunte mai picante si poze.
Zi faina .