După o noapte în care ne-am odihnit destul de bine și destul de mult, ne trezirăm cu chef de plimbat prin capitala europeană, de umblat pe jos până la nenorocit picioarele de la atâtea bătături, de cunoscut oamenii, cultură, arhitectură. Grupul nostru, așa cum am mai zis foarte bine informat încă de înainte de a ajunge în București, se hotărî să ia micul dejun în oraș.
Plecarăm de acasă de împrumut în jurul orei 8. Ieșirăm pe Calea Victoriei cu gândul de a găsi un snake bar ca să luăm o cafea și un corn. Tot alergând după cafeaua dătătoare de energie, ajunserăm în Piața Victoriei. Pe partea dreaptă cum am intrat în piață, se înalță Guvernul. Nu ni s-a părut niciuneia dintre noi cine știe ce monument, așa că după câteva fotografii ca să rămână dovezi ale trecerii noastre pe acolo, am luat-o spre Muzeul Țăranului Român. Nu înainte de a remarca prezența mai mult sau mai puțin gălăgioasă a unui grup de protestatari.
Despre Muzeul Țăranului Român, numai de bine. În ceea ce privește exteriorul. Interiorul ne-a dezamăgit puțin. Ne așteptam să găsim un loc în care să fie strânse bucăți de istorie a originii, dovezi ale tradițiilor și obiceiurilor. Mai degrabă am găsit un loc în care se desfășoară diverse evenimente. Un fel de gazdă din trecut pentru progresul din prezent. Am mers mai departe în călătoria noastră. Și am ajuns la Arcul de Triumf. Din păcate, nu am putut urca, deși ar fi fost interesant să vedem Bucureștiul de sus.
După Arcul de Triumf, am pornit spre Muzeul Satului și spre Casa Presei Libere. Am văzut astfel și Parcul Herăstrău, că tot era în drum. Și după atâta vizitat, ne odihnirăm picioarele și mâncarăm o minunată fasole cu ciolan la Taverna Sârbului. Știu, știu, eram în România și ar fi trebuit să încercăm un restaurant cu specific. Însă în prima zi, nu ne-am orientat prea bine.
Seara ne prinse plimbându-ne pe Calea Victoriei, cu Ateneul Român rămânând în urmă. Trecurăm de Palatul Telefoanelor, aproape fără să ne dăm seama. Noroc că ne-a atras atenția Casa Capșa, Teatrul Odeon și Cercul Militar. Ajunserăm în Piața Universității, kilometrul zero al orașului. Chiar în mijlocul pieței se înalță Teatrul Național Ion Luca Caragiale. Peste drum Universitatea București. Impresionante clădiri. Din păcate, în spatele Universității, deși ne aflăm în buricul târgului, câțiva oameni ai străzii au găsit de cuviință să ne adreseze ceva cuvinte pe care, cu puținele mele cunoștințe de limbă română, le-am catalogat înjurături. Ca să nu mai vorbim de diversele miresme care ne îmbiau pe repede înainte spre bulevard.
A doua zi o rezervarăm pentru Splai și centrul Vechi. Înainte însă de a ne plimba pe malul Dâmboviței, făcurăm o vizită scurtă celui mai cunoscut obiectiv turistic al Bucureștiului: Palatul Parlamentului. Impresionant prin dimensiuni și consumuri. După vreo jumătate de oră de admirat, fotografiat și minunat, ne-am îndreptat pașii spre Hanul lui Manuc. Pe care vroiam să îl vizităm nu numai ca obiectiv pe lista de bifat, însă și ca potolitor al sunetelor din ce în ce mai stridente venite din adâncurile stomacului fiecăreia dintre noi. Și da, Hanul lui Manuc, dacă facem abstracție de modul în care am fost servite de ospătari, se situează imediat după Muzeul Satului în preferințele noastre.
Pe cât de tare ne-a impresionat Hanul, pe atât de dezamăgite am fost de Centrul Vechi, care se află, însă, în plină recondiționare. Deși pe cele mai multe străzi sunt săpate adevărate cratere, pe două străduțe se desfășoară se pare viața de noapte a bucureștenilor care au renunțat la cafenelele de Dorobanți, despre care citisem pe nenea Gugăl, și s-au reorientat spre Lipscani. După un profiterol și o apă plată care ne-au costat în jur de 5 euro, am luat-o la pas spre casă. Am trecut de Banca Națională și ne-am permis răgazul de a mai admira încă o data Ateneul și Muzeul de Artă aflat în Palatul Regal.
Ziua a treia am început-o cu o plimbare în Cișmigiu, un alt parc al Bucureștiului. Se pare că pe vremuri era un loc destul de important pentru tinerii îndrăgostiți. Cu trecerea vremii, și-a mai pierdut din notorietate și tinerețe, transformându-se mai degrabă în parcul celor de vârstă înaintată pe care i-am întâlnit ba la o partidă de șah, ba la plimbare cu nepoții. Cismigiul însă ne-a oferit cea mai bună vată de zahăr și cele mai bune floricele cu caramel.
După un așa festin și după ce am străbătut parcul cap coadă, am ieșit în fața Primăriei. Ne-am prostit cu un KFC. După răsfățul nemeritat cu cele mai bune aripioare ale KFC-ul din Europa (astă afirmație e testată), am luat-o spre Biserica Mitropoliei. Am văzut astfel și Palatul CEC și Muzeul Național de Istorie. Au avut ceva arhitectură și românii ăștia. Păcat că am observat o oareșcare tendință de a demola pentru a lăsa loc nu neapărat noului sau progresului, cât kitsch-ului.
A doua jumătate a zilei era planificată pentru Palatul Cotroceni și Grădina Botanică. Cum era și sâmbătă, nu vă închipuiți marea de oameni care era în ambele puncte. Bașca la Grădina Botanică, un pic sărăcuță față de alte grădini europene, am întâlnit și o mireasă venită să facă fotografii cu invitații, înconjurată de flori și mult verde. Palatul Cotroceni este locul unde președintele României, un personaj destul de interesant, își îndeplinește atribuțiile din fișa postului. Ca și monument, palatul poate fi comparat cu alte locații de același gen din Europa, fără a fi în vreun fel depășit.
Ca și loc de prânzit și cinat ne-am ales Carul cu Bere. O locație minunată, pe care o recomand tuturor turiștilor care ajung în București. E adevărat că nota de plată e ușor piperată, însă atmosfera și mâncarea bună fac să nu regreți niciun leuț. O recomandare: încercați să faceți rezervarea cu ceva timp înainte, ca să nu aveți surpriza de a nu găsi locuri. Pentru că, în ciuda statisticilor care indică un nivel de trai destul de scăzut al românului de rând, cel puțin această locație va fi veșnic plină ochi.
Mai am de povestit câte ceva despre excursia în împrejurimile Bucureștiului și ceva concluzii trase la rece. În viitorul apropiat….