Și uite așa, după ce băurăm o cană de lapte și mâncarăm niște salam la micul dejun inclus în prețul camerei, plecarăm în ceea ce avea să devină ziua plecării capului. Începurăm cu stângul, încă de dimineață. Când ne înghesuirăm în metrou cu alte câteva zeci de turiști și alte câteva zeci de oameni de-ai locului, care mergeau care cu furci care cu topoare spre locul de câștigat pâinea cea de toate zilele. Mai spun iar: metroul nostru, știți voi, magistrala M2, aia cu Pipera….aia e parfum față de ce era la Roma dimineață, în jurul orei 8.
După 30 de minute de mers într-un picior, de călcat în picioare la propriu mai multe nații și după un exercițiu de echilibristică mai ceva ca la circ, am ajuns. Ne-a mai luat juma’ de oră să ieșim de la metrou. Nouă și celorlalți o mie de oameni. Știam, ca un om ce se informează destul de în amănunt înainte de a se arunca într-o călătorie, că spre Vatican e mereu aglomerat. Uitasem doar că miercurea e zi de audiențe la Taica Popa Părintele. La Popa popilor, la Taica taicilor, la Părintele părinților. Așa că, pe lângă cârdurile de curioși, se mai adăugau și cetele de oameni nevoiași, aflați în căutare de consolare, credință și speranță.
Ajunserăm în Piață. San Pietro. Lume, cât vezi cu ochii. Ca la revelioanele de după revoluție din Piața Constituției. Numai că nu aveau sticle de șampanie în mâini, ci rozarii. În stânga coadă, în dreapta coadă. În stânga mergea coada spre obiective unde te pozai, în dreapta spre intrarea în Bazilică. Hai în Bazilică, că ș-așa suntem pline de păcate. Trecurăm de securitate după vreo 15 minute de coadă. Ne pozarăm. Cu Bazilica pe dinafară, cu Piața, cu balconul de unde ne zice Papa “Paște fericit”. Înăuntru, mulți turiști. Și sculpturi. Și picturi. Clar, nu era de mine. Într-un colțișor, o figură de ceară îmbrăcată în straie papale. Nici până acum nu știu dacă figura respectivă se vroia a fi Papa Ioan Paul II. Și nici nu m-a impresionat, dacă asta era scopul. Mi s-a părut mai degrabă deplasat să stai la coadă să faci poze unei figuri de ceară.
După atâta analizat figuri și picturi, hotărâi să ies. În Piață, la aer. Care piață, care aer? Că nu mai aveai loc să arunci un bold, că deja acul e prea mare. Vorbea Papa. De pe niște ecrane enorme. Oamenii stăteau pe jos. Acum îmi explic de ce Vaticanul cheltuie puțini bani pe spălat trotuare. Turiști de toate națiile. Bineînțeles, competiția mea directă, niște japonezi. Și, deși m-am străduit din răsputeri, cred că m-au făcut la poze. În magazinul de suveniruri, același balamuc. Ba chiar avem impresia că oamenii nu mai avuseseră loc în Piață și intraseră în magazin. Prețurile, ca peste tot, la obiectivele turistice: răcoritoarele 3.5 euroi, magnețeii între 3 și 10 euro, pozele cu Papa între 3 și 5 euro.
Îmi zic, dacă tot am ajuns până aici, măcar să ajungem să îl vedem pe Popă și pe viu, că așa la televizor îl vedeam și din moțul patului de acăsică din Românica. Daaaaa, numai că locșorul era mai mult decât plin de suflete și, deși domnul polițist de la intrare a părut interesat și amuzat de glumele mele, s-a rezumat la a mă invită la o cafea și nu a fost chip să mai lase pe lângă miile de oameni să intre încă trei dudui. Na, acu’ asta e. Hai la Muzee să vedem minunea. Capela.
Ok, iar artă, iar picturi, iar insensibila și inculta de mine față în față cu artiști nemuritori. Dădui 14 euro pentru picătura de cultură. Alte poze, alți oameni. Parcă toată lumea își luase concediu exact de pe 15 până pe 21 septembrie. Și parcă toți în miercurea aia, îl vizitau pe Taica Popa și palatele lui. În incultura-mi crasă, le spun celor două co-călătoare: “băi, să mă anunțați când ajungem la minunăție, să fac niște poze, să vadă ‘ăi de acasă cât de tare ne-am culturalizat”. Și mai mergem, mai analizăm o pictură, două trei, cinci mii. Ajungem la un fel de tunel. Zicem toate într-un glas: “am ajuns”. Și pune-te pe poze și filmulețe de am terminat cardul de 4 GB de atâtea amintiri. După 15 minute de minunare orgasmică, ieșim din tunel. Le zic “na, văzurăm ce era de văzut, hai să o luăm spre ieșire”. Nu de alta, dar Peleșul nostru e mult mai prezentabil.
Tot mergând agale după săgețele, mă gândesc în mintea mea cea proastă: “băi, frate, proști italienii ăștia. Cum să lași, frățioare, atâția turiști să pozeze, cu blițuri care mai de care mai performante, opere de artă? Chiar nu-și dau seama că se deteriorează? Cred că se răsucește bietul Michelangelo în mormânt”. Și mai aveam o problemă: de ce mai erau săgețele spre Capelă, din moment ce noi o văzusem deja? Eeee, zic, ametitii ăștia de italieni, ne învârtesc în cerc. Lasă, că ieșim și gata. Până să ieșim, mai intrarăm prin diverse cămăruțe, pictate de diverși oameni mari.
La un moment dat, tot țipa un nene să băgăm aparatele în genți. “Măăăăh, ce-ți veni”? Păi da, ajunserăm și noi la Capela mult prea minunată. Unde, da, nu aveai voie să pozezi, să filmezi, să vorbești. aveai doar voie să privești și să te minunezi. Mai bine, că oricum nu mai aveam spațiu pe card. Eee, Capela mă impresionă chiar și pe mine. Și nu aș mai fi plecat de acolo. Aș fi stat să ascult liniștea. Parcă și oamenii erau un pic altfel cât timp stăteau în dreptunghiul ăla. Din când în când se mai auzea câte un “shhh, silence please”.
Terminarăm și cu muzeele, unde lăsarăm 14 euro la intrare, 3.5 pentru o băutură plină de e-uri, 10 euro pentru o amintire pentru tata, 7 pentru o amintire pentru mama, 5 pentru colocatara sisuț. Odată cheltuiți banii, să mergem spre castelul Sant Angelo, să ne clătim ochii cu peisaje. Frumos, nimic de zis. De afară. Că pentru interior mai trebuia să scoatem 7 euro din buzunar. Așa că ziserăm pas. Ne mulțumim cu Peleșul. În fața castelului, podul cu același nume. Plin de oameni care se împozau din ‘șpe mii de unghiuri.
De la atâta bănănăit, ne luă foamea. Și ne păcăli un ospătar cu bună, frumoaso. De unde o fi știind că suntem românce, rămâne un mister. Și mâncarăm. Paste, normal. Lasagna e minunată la italieni. Pizza e slăbuță. Pastele așa ș-așa. Un prânz pentru trei persoane cu tot cu beuturică ne costă 30 de euro. Tot la capitolul mâncărică ar trebui menționată înghețata demențială. Din auzite, că nu m-a tentat. Destul de piperată. La preț. Cam 4 euro cornetul. Dar, după spusele co-călătoarelor, își merită fiecare cent.
Încheiarăm a doua zi pe treptele din Piața San Pietro. Certându-ne. Sau, mai bine zis, filosofând despre viață. Fiecare în felul ei. Cam asta cu liniștea… Și cam asta cu Vaticanul. Aaa, ar mai fi ceva: în Bazilica aceea nu am văzut niciun altar sau ceva de genul. Când s-or ține slujbele, s-or ține numai la balconul mult prea vestit?
Va urma….