A mai trecut o vară. A mai venit un septembrie. Și, ca să sărbătoresc cumva venirea toamnei, plecai la Roma. Nu știam prea multe despre Roma. Nu era nici unul din orașele pe care îmi propusesem să le văd mai curând decât mai târziu. Dar, dacă tot se ivi ocazia de companie, îmi zisei că aș putea să încerc o scurtă și plăcută vizită. Cu biletele de avion se rezolvă destul de ușor nowadays, așa că nu întâmpinai vreo problemă notabilă în a-mi achiziționa veșnicul și eternul zbor low-cost.
În data de 15, cu tot cu temerea că deștepții de la meteo s-ar putea, prin cine știe ce noroc absurd, să ghicească vremea și să mă întorc ciuciulete din capitala cizmei, plecai cu noaptea-n cap spre hangar. Același hangar. Nicio îmbunătățire. Dar să trecem peste, înainte de a fi acuzată de snobism, că până la urmă hangarul ăsta și low-costurile ne ajută să ne mai clătim și noi privirea cu străinezia, deși până la destinație, ne cam clătinăm noi cu totul. În fine. Să trecem și peste faptul că priority boarding merge numai în țările civilizate, la noi fiind frecție la picior de lemn.
După un zbor minunat, aproape copiat după cel de acum un an, am ajuns la destinație. Bilă albă: zborul durează 2 ore. Atât trebuie să reziști, să îți ții nervii în frâie, să spui rugăciunile pe care ți le-au zis bunicii când erai de-o șchioapă. Buun. După aterizare, începui să văd România cu alți ochi. La ei, același hangar, ca și la noi. Aceeași polițiști de frontieră ca și la noi. Ba chiar aș putea spune că ai noștri au fost mai cooperanți și mai zâmbăreți. Vremea la ei urâtă urâțică. O ploicică mocănească. În schimb, destul de călduț.
Hai la hotel! Hai. Până în centrul Romei trebuie luat un autobuz. Adică, un autocar retrogradat la nivelul de autobuz. Peste tot, dai de români. Sau de urmele pe care le-au lăsat. În autocarul care ne-a ușurat de 4 euroi, husele erau murdare de începuse să mă mănânce pielea, guma de mestecat era lipită pe sub mânerele scaunelor din față. Lângă noi se așează trei rom…ânce. Cu fuste colorate, cu salbe la gât, certate cu săpunul, dar destul de prietene cu șoferul autobuzului, care pe ele nu le-a jupuit de cei 12 euroi. Așa că, am tras două concluzii: ori sunt mână în mână, ori eu le plătesc și biletele lor. Că doar paguba trebuie acoperită de undeva.
Știu că deja ați ridicat piatra și nici nu am terminat. Tot drumul am stat cu grija dacă nu cumva cele trei mândre făcuseră un double checking al bagajelor noastre, dat fiind faptul că ele au urcat printre ultimele în autobuz, deși ajunseseră înaintea noastră în stație. M-am mai felicitat încă o dată pentru că nu lăsasem nimic de valoare în rucsac, am făcut semnul crucii cu limba în gură și mă pregăteam de circotecă. Poate din cauza asta mi s-a părut că drumul a durat o veșnicie, că DN-ul nostru e brici, că gunoaiele noastre nici nu există, că traficul nostru e parfum. Eeee, cârcoteli…
În Roma: multă lume. Prea multă lume. Să o luăm spre un metrou. Un metrou din cele două. Căci, deși poate e greu de crezut, Roma nu are decât 2 magistrale. Îi luăm de departe. La metrou intră în funcțiune foarte bine intuiția. Pentru că semne care să te ghideze mai slăbuț. Vorbitori de limbă engleză doar turiștii. Ajungem într-un final la metrou. Metrourile lor cred că sunt metrourile pe care le-am scos noi din folosință. Sau poate la ei metroul reprezintă doar un mijloc de deplasare pentru clasa mai puțin decât muncitoare. După vreo 12 stații de îndurat mirosuri, am ajuns. Nu, nu la hotel. Că până la hotel, am mai întrebat cinci oameni încotro trebuie să o apucăm ca să ajungem la acoperișul de deasupra capetelor.
Să trecem peste condițiile de la hotelul de nu știu câte stele. Deși mai mult adormite decât cu chef de bănănăit, am luat-o spre oraș. Să vedem, să cunoaștem, să trăim în lumea lor, să respirăm ca ei. Da. N-am prea respirat. Dar am văzut. Cam trei sferturi din obiective. În prima zi. De unde să știm că va merge atât de repede? E adevărat că și din cauza sutelor de turiști, te cam cuprindea oboseala și nu prea mai aveai poftă de analizat și vizitat. Am început cu Piazza del Popolo. Impresionantă prin arhitectură.
După vreo câteva fotografii și puțin șters cu pantalonii treptele, am luat-o agale spre Piazza di Spagna. Nicio vacanță fără Spania. Chiar dacă sub formă de piață. Și după ce ne-am odihnit picioroangele pe trepte, am plecat spre Fântâna mult prea vestită. Unde ne-au întâmpinat veseli vreo cinci milioane trei sute șaptezeci și trei de turiști. Care se înghesuiau să facă poze, să dea cu euroi în apă și să își dorească să se mai întoarcă în capitala cizmei. Și terminarăm prima zi în forță cu Piazza Novoa.
Bilanțul primei zile: o călătorie cu metroul este 1 euro; 1 magnet variază între 3 și 10 euro; reducerile sunt duse de mult; italienilor le place să-și îmbrace muierile numai cu haine cu etichetă; o băuturică răcoritoare sare de 3 euro; au piețe gârlă; arhitectura te impresionează; turiștii sunt mulți….poate prea mulți; gunoaiele sunt multe…sigur prea multe; traficul e mai rău ca la noi…dacă ai tupeu și ți-ai făcut testamentul înainte să pleci, te încumeți să traversezi pe verde, dacă nu…stai potolit; metrourile sunt toalete publice; limba engleză e inamicul numărul 1 al tuturor macaronarilor; mâncarea nu e atât de scumpă; ospătarii sunt serviabili…atât de serviabili încât la primul bacșiș mi-am luat iar țeapă și am lăsat cinci euro…
Am adormit cu gândul la ce frumoasă și curată e Spania. Și chiar și România. Sfârșitul primului episod….
Bine ai revenit "blogorico"; ti-am simtit lipsa acida a comentariilor tale.
PS De ce nu ai publicat comentariul meu de la acum o luna ??? Eu te scot din testament- normal nu iti las NICI macar datoriile .
C.
Nici nu stiu daca e de bine sau nu… si asta cu revenitul si aia cu comentariile acide…
N-am publicat vreun comentariu??? Se poate… sareai la jugulara cuiva, ca nu-mi mai amintesc?
sisutel, ce ma bucur ca am si eu ceva ai interesant de facut seara…finally. mi-era dor de postarile astea:)
Pai sigur, sisut, ca eu sunt bufonul…