A doua zi de dezmăț total. De libertate. De rupt tălpici. Sau chiar încălțări. Și ne hotărârăm cu unanimitate de voturi (din cele 4 persoane cu drept de vot, una dormea, alta era în duș, colocatara era obosită, așa că am votat eu) să ieșim din Madrid. Să o luăm agale, cu 140 km/oră, spre Toledo. Toledo e un fel de Mogoșoaia ca și așezare și un fel de Sighișoara ca și look.
Pentru a ajunge la rata care ne-a dus ca vântul și ca gândul, a trebuit să trecem printr-un check in mai ceva decât cel de la aeroport. Probabil ăsta a fost rezultatul atentatelor. Și dacă tot veni vorba, să vorbim despre Atocha. Care arată într-un mare fel. Atocha are două stații de metrou diferite. Într-una din ele sari din metrou direct în tren. Un fel de Gara de Nord, intrarea pe scările rulante de la metrou pe peron. Numai că în Atocha vorbim de nenumărate linii și de un spațiu mult mai mare. Înainte de a coborî propriu zis pe peron, se verifică actele și bagajele. Sistemul de verificare al bagajului din Atocha este mult superior celui care se află pe aeroportul (dacă se poate numi așa) Băneasa.
Trenurile pleacă la secundă și ajung la secundă. Nu sunt deranjate de vaci scăpate de sub observație de țărani sau de oi care să pască iarba dintre șine. Îmi imaginez că la viteza pe care o ating asta ar fi fatal. Pentru călători. Nu mai spun nimic despre cât de curat e totul. Nici despre cum sunt tratați călătorii. Vorba uneia dintre co-călătoare: “Nașul. Unde e nașul?” Singura care intră in contact cu turiștii e vocea unei domnițe care ne roagă politicos să o lăsăm mai moale cu telefoanele mobile și care ne urează călătorie plăcută.
Buun. După 20 de minute de la plecare, ajungem la destinație. Cuum? Păi nici nu ne așezarăm bine. Și, în plus, parcă era vorba de 70 de km. Nu, nu, trebuie să fie o greșeală. Să căscăm bine ochii să nu coborâm în altă parte. Nope, e bine. No, hai. O gară micuță. Miroase a trandafiri, nu a urină. Ne achiziționăm o hartă. De 2.5 euroi. Și ieșim. O luăm spre nicăieri. Sau, dacă e să ne luăm după indicator, spre toate direcțiile. În față, pe un delușor, în spatele unor porți mari, de lemn, se înalță cetatea Toledo. Micuță, cu străzi înguste pe care vecinii își întind zahărul pe balcon. Tocmai bune străzile ca să te rătăcești pe ele sau printre ele. Am mai făcut și aici câțiva zeci de kilometri la pas, câteva zeci de fotografii, unii dintre noi au mâncat o clătituță, alții au băut dues cafes, alții și-au achiziționat un cavaler. De plastic. Sau de fier.
Plecând în oareșcare necunoștință de cauză, ne achizitionarăm bilete de întoarcere cu ultimul tren. Ce să faci într-un orășel, pe care îl străbați cap coadă în 3 ore, o zi întreagă? Mai ales că nu fuserăm adeptele “hai să dăm 20 de coco ca să vizităm catedrala”. Așa că, după ce văzurăm și Plaza de Toros de jur împrejur, pe afară, o luarăm spre gară. Unde avuserăm norocul să schimbăm biletele sin ningun otro gasto. Noroc? Neee, așa e la ei. Poți schimba ora călătoriei. Că nu îi deranjează. Important e să fie în aceeași zi. Și ne întorserăm la Madrid. Unde lumea se pregătea de fiesta.
Ne mai oprirăm pentru ceva cumpărături. Și pentru un ceva caballero. De băut. Și pentru un cola. În loc de mâncare. Și pentru un dans pe care nu l-am înțeles. Nu, nu flamenco. Un ceva mișcat de niște colorați. Cele două domnișoare cu ceva caballero au înțeles despre ce era vorba. După ce au sorbit și ultima picăturice. În drumul spre casă, am achiziționat una bucată ochelari de soare și nu știu ce bluzițe. Așa e când pleci cu addicted după tine. Profitând de timpul petrecut în butic, intru în discuție cu domnul patron. Cubanez. Care ne îndrumă pe unde să o luăm ca să mâncăm și bem ieftin. Ne vinde și ceva ponturi referitoare la vizitatul muzeelor. Și ne aruncă subtil și o invitație la discotecă. Hai să plecăm mai repede! Să nu mă transform în cubanita. Hai să încheiem și ziua de azi!