La pas prin capitala Spaniei

 
Și ajunserăm și în prima dimineață în capitala Spaniei. Deși ajunsesem destul de târziu în noapte, ne trezirăm la prima oră a dimineții. Prima oră pentru noi. Că madrilenii dorm până mai târziu. De fapt, nu știu când mai muncesc. Sau poate am ajuns noi în săptămâna de sărbătoare. Și lumea era ocupată să sărbătorească.

 
După un pahar cu apă de la “canal”, că altceva nu aveam, am pornit spre nicăieri și spre peste tot. Cu ghidul într-o mână și cu rucsacul în cealaltă, ne-am aruncat în necunoscut. Cum era de așteptat, în prima zi am mers la picior. Fără metrouri, tramvaie, autobuze sau alte mijloace care să ne mute dintr-un loc în altul. Și am văzut orașul. Am intrat în atmosferă. Am simțit viața lor de zi cu zi. Au o arhitectură interesantă. Și orașul e foarte foarte curat. Și foarte verde. Dincolo de parcuri, grădini, alei cu copăcei care mai de care mai dătător de oxigen. Mai era și una bucată grădină botanică, numai bună pentru a ne odihni tenișii chinezești după atâta drum.

 
Tot în prima zi, ziserăm să ne dăm în bărci. Nu la propriu, că nu prea aveam decât bărci cu vâsle și n-avea cine să vâslească atât de puternic încât să plimbe kilogramele mele multe. La figurat să ne dăm în bărci. Și, cum îi stă bine unui turist, începurăm cu barca numită restaurant. Hai să mâncăm azi, măcar azi, chestii d-ale lor. Da, da, da, se auziră voci de duduițe înfometate care ar fi fost în stare să înfulece orice, după o noapte și o jumătate de zi în care se hrăniseră doar cu aer. Și mâncarăm. Vorba vine. Una porție paella, una porție tortilla con patatas, una porție meniul zilei. Cea mai câștigată se dovedi a fi duduița cu meniul zilei. Care avu în farfurie ceva caneloni cu ceva. Daaa, canelonii sunt teoretic de la cizmari. Dar făceau parte din meniul zilei. Așa că fuserăm trei dudui ce plecară cu mațele în plină grevă, sătule de tradiționalisme și una duduie fără tradiționalisme, însă sătulă. Tot dezmățul ne duse la 40 de coco. Un poqo caro.

 
După atâta mâncare, ziserăm să purcedem la ars calorii și tălpi. Și ne prinse ora 9 seara tot bănănăind. Bilanțul zilei: văzurăm cam tot ce era de văzut, însă aveam să ne dăm seama de chestia aceasta abia după vreo alte două zile. Am plecat din Plaza Mayor, unde am căutat 10 minute un centru de informații pentru turiști, care era sub năsucul nostru. Am luat-o prin Plaza del Sol, mergând la pas de voie spre Palacio Real. Până însă să ajungem să ne bucurăm de priveliștea unui castel în toată puterea cuvântului, trecem pe lângă Casa Gallardo. Click, click, facem câteva poze să rămână drept amintire și mergem mai departe. Suntem uimite de grupurile de elevi care sunt duși, doi câte doi, să viziteze muzeul Prado. Elevi de peste 10 ani.

 
Mai suntem uimite de cât de organizat este totul. Niciun fir de iarbă nu crește anapoda. Exact în fața Palatului Regal, se află Catedral de la Almudena. E liniște. Sau îți inspiră liniște. Deși, exact lângă, se află Jardines de Sabatini. Poate unul dintre cele mai frumoase locuri. Sau poate doar am fost impresionată de domnii în uniformă care făceau repetiții pentru San Isidro. Undeva mai în nordul Grădinilor ne-am dus să ne spălăm păcatele. Într-un templu, Templo de Debod. N-am avut curiozitatea și răbdarea să-l vizitez pe dinăuntru, însă cei care ieșeau păreau mai senini. Sau poate doar veseli că ieșeau la soare.

 
Vedem partea mai nouă a orașului, cu Banco d’Espana, cu biblioteca națională și ne lăsăm spre El Pârco del Retiro. Trecem însă mai întâi prin Grădina Botanică și facem trei patru poze cu Muzeul Prado. Lângă muzeul fotografiat doar pe dinafară, Fuente de Cibeles și Fuente de Neptuno. În El Retiro, dăm peste Palatul de Cristal în fața căruia se înghesuiau două mirese de origine asiatică să se pozeze cu los invitados. Mâncăm o înghețată de 3.8 euro (în București n-aș fi dat 20 de roni pe o înghețățică), mai pozăm o rață că au și ei rațele lor, mai pozăm o statuie (că au la statui gârlă). Facem o poză și cu Palacio de Velazquez și cu monumento Alfonso. Toate în minunatul parc mai sus numit. La ieșire, dăm peste Puerta de Alcala, un fel de arcul de triumf variantă spanish.

 
Gata. Ne dădurăm învinse pentru prima zi. Și o luarăm agale spre apartamentul nostru închiriat, care, fiindcă tot veni vorba, a fost super bine poziționat și super frumos mobilat. Dacă vreți să ajungeți în Madrid și nu vreți să vă rupeți în figuri pe la nu știu ce hotel înstelat, întrebați-mă de apartament! Își merită fiecare bănuț. Înainte de a capitula, ne îndreptarăm, cu ultimele forțe și mânate în luptă de stomac, spre supermarket. Unde, a naiba chinezoaică, ne luă 75 de euro. E drept, mâncarea luată ne-a ajuns ca mic dejun pentru 4 zile. Ba chiar am mai și aruncat jumătate din unt și ceva mezelărie.
 

Și asta a fost prima zi. Cea mai solicitantă. Și cea mai epuizantă. În care am străbătut cred că vreo 40 de kilometri. Nu am măsurat, însă am mers fără oprire 12 ore. Lucru resimțit de tenișii mei chinezești.

 

  1. Macar un fular cu Real Madrid tot reuseai sa imi aduci si mie.Daca ai vazut capitala intr-o singura zi, imi dau seama cum cunosti Bucurestiul :)))))
    C.

  2. Puteam. Lasa ca iti iau unul din Europa. Si ti-l dau ca fiind original. Nu mai plange atata!

    Si ce treaba ai tu cu cat cunosc eu Bucurestiul?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *