Ok. A doua zi. Ora 8 la ei, 7 la noi. Mă trezesc. Mă spăl ca pisica, mă înfofolesc ca o ceapă și o apuc spre alte camere să dau trezirea. Se trezesc doi. Aolo, că vai ce devreme e, că vai ce frig, că vai ce nu mai știu ce. “Hai copii, mai cu spor. Ce vedem azi?” “Păi, să mergem la Shonbrunn. Obiecții? Nu. Se abține cineva? Nu. Bine, așa facem. Mâncăm și o luăm din loc.”
Prima dispută: cu tramvaiul sau pe jos? “Hai, mă, pe jos, că nu e departe, uite zice aici că e un kilometru jumate”. “Biiine, hai pe străduțele astea!” Desfacem harta și începem să urmărim străzile. Stânga. Dreapta. Ba nu dreapta, tot stânga. Cum mă stânga, că ajungem la dracu-n praznic? Hai la dreapta. Băi, sunteți nebuni? Ieșim din Viena. Aoleo. Trebuia să facem stânga. Al naiba castel, mai avem mult? Hai că ete, se vede. Și acuma? Încotro? Hai după săgeți!
Intrăm într-o grădină. Maare. Și în grădină, o seră. Maaare. Cu mulți pomi. Se vedeau prin geam. Afară era cancer. Fântânile erau înghețate. Hai să mergem așa la pas, să vedem unde ajungem. Hooopa. Zoo. Bravo. Ne place, vrem. Nu mai știu cum era pe vremuri la Zoo, la noi. Dar la ei a fost super mișto. Animalele lor sunt mai bine tratate decât oamenii noștri. Am văzut Panda. Și pe Baghera. Și pe Baloo blond, decolorat.
După două trei ore de plimbat pe la Zoo, am luat-o spre palat. La intrare, o coadă ca pe vremea lu’ Ceașcă, la portocale. Măi să fie. Să stăm la ditamai codoiul? Hai să vedem ce mai avem inclus în bilet și ne întoarcem mai târziu. Și uite așa am ajuns la Muzeul Caleștilor. Nimic spectaculos. Niște calești, niște căluți împăiați. Niciun magnețel. Bifat obiectiv, făcut poze. Gata.
Hai să vedem și serele! Oooo, ce bine și călduț este! Și floricele multe. Și frumoase. Nu mai știu cum este la noi, la Grădina Botanică, dar la ei era frumos. Și multe plănticele. Și înalte. Și colorate. Și înflorite. Mi-a plăcut. Tot la capitolul floricele pe câmpii, văzurăm și Casa Deșertului. O porcărie. Nenorociți austriecii ăștia. Scot bani și din piatră seacă. Pentru o rocă, două șopârle și trei cactuși 4 euro. În fine. Bifat, pozat, văzut.
Hai, cu curaj spre palat! Am intrat. Nu mai era aproape nimeni. La intrare, coadă la ceva. Mă tot mirasem eu la Muzeul Caleștilor de ce toată lumea vorbește la telefon. Bașca mă gândisem, băi și oamenii ăștia, ce nesimțiți sunt, vorbesc mereu la mobile. E drept, mi se păruseră cam mari, dar mi-am zis că poate alea or fi la modă. Da, sunt blondă. Erau pur și simplu dispozitive prin care îți erau prezentate exponatele. Ce să fac, dacă eu am văzut în viața mea numai ghizi umani? Așa, revenim. Ne așezarăm la coadă să ne luăm și noi. Ce să faci, românul tot român. Preferarăm să luăm pliante și să citim. Bune și pliantele. Oricum, palatul pe dinăuntru mi s-a părut mai slăbuț ca Peleșul nostru. Am avut și puțin noroc, întrucât pe la jumătatea turului am găsit un grup de români care avea ghid. Și ne-am lipit și noi. Și am aflat picanterii.
Ok, e deja ora 15. Hai spre supermarket să facem și noi cumpărăturele pentru la noapte! Am apucat să cumpărăm trei salate și două pâini și s-a închis supermarketul. Hai la Gepetto să mâncăm! Gepetto, bucuros de oaspeți. Ne dădu ceva specific lor. Niște găluște cu varză și cu nu știu ce carne. În fine. Hai repede la hotel să apucăm să ne odihnim puțin, că la noapte e revelionul!
După o mică ceartă în cadrul grupului, se hotărî nu de comun acord ca revelionul să fie petrecut în piața Domului. Ok. Zis și făcut. La 8 plecarăm spre centru. Care mai de care mai îmbufnat. Merserăm de ne veni rău, făcurăm centrul la picior. Pocnitori, artificii. Miezul nopții ne prinse aproape pe trecerea de pietoni, tot căutând un loc de trecere dintr-un an în altul. În fine, scăparăm de 2008. Vărsarăm două lacrimi pentru ce a fost și aruncarăm un zâmbet puțin forțat spre viitor. Înapoi în cameră. Pe drum, spuserăm poezii și cântarăm cântecele ca să mai treacă timpul și să ajungem mai repede. Ajuns la hotel, făcut duș, dormit.
Următoarea zi a fost rezervată centrului Vienei. Palate, pălătuțe, muzee, Casa Fluturilor și mai trebuia și Praterul, însă, din cauze obiective, a rămas pe ultima zi. În centru frumos. Mulți turiști. Multe calești cu cai. Mirosea a balegă peste tot. În rest, arhitectural vorbind, măiestrie, însă totul mi se părea rece. Maiestuos, dar sinistru de rece. Îmi pare rău că mă repet, însă nu există termeni de comparație între Catedrala Sf. Ștefan și Sagrada Familia. Știu, știu, nu ar trebui făcute comparații. Dar e greu. Recomand Barcelona înaintea Vienei.
Praterul m-a dezamăgit. Recomand Tibidabo. Îl ia de departe. Roata vieneză e ok, însă telefericul de pe Montjuic e mult mai sus. Ce-am mai văzut? Am mai văzut o casă, nu mai știu exact cum se numea. Iarăși vin cu o paralelă cu tot ceea ce înseamnă opera lui Gaudi în Barcelona. Și am fost și pe Mariahilfer Strasse. Încercați Las Ramblas de la spanioli. Am mâncat wursht. Prima dată a fost bun. A două oară nu a mai fost așa bun.
Concluzie: vedeți Viena, fie de Crăciun, fie primăvara! Încercați să ajungeți la operă sau la concertul de Anul Nou. Prețurile sunt acceptabile, iar Strauss merită! Fiți conștienți că vorbim de austrieci. Îi întrebi în engleză și îți răspund în germană. Au transporturi care merg la secundă, însă nu excelează în curățenie. Ba chiar aș putea spune că sunt metrouri la noi mai curate decât ale lor. Sunt politicoși, e adevărat. Dar la fel de adevărat e că sunt ținuți în frâu prin legi dure, prin amenzi usturătoare.
Ne-am întors acasă cu câțiva magneți, se pare că prea puțini, cu ceva amintiri, cu multe poze, cu regretul de a nu fi fost în Piața Primăriei atunci când s-au dat secvențe din concertul de Anul Nou. Poate că am să mai revin în Viena, într-un anotimp mai cald.