Aho, aho, copii și frați, stați puțin și nu mânați, în fața monitoarelor v-așezați, și cuvântul-mi citiți

La anu’ și la mulți ani!!! Și uite așa, târâș-grăpiș, mai în căruță mai pe jos, mai cu surle și trâmbițe, mai cu capul plecat, terminarăm anul 2008. Se duse. Cu toate. Bune sau rele. Ieri ne-am întors la muncă. E amorțeală cam peste tot. Lumea deapănă amintiri, vede poze, se plânge de kilogramele acumulate, se trezește după 10. Așa e după concediu. Deși nu toți au beneficiat de pomana șefilor.

Nu mai vorbim de 2008, că am mai vorbit. Despre ce a adus el bun sau rău. Nu mai vorbim nici de Moș Crăciun, care a fost darnic. Nici de brăduțul pe care încă nu mă îndur să îl părăsesc pe la ghenele reci și urât mirositoare. Nici de friptanele greu căzătoare pe la ficați, nici de sărmăluțele mamei destul de puțintele anul ăsta. Să vorbim despre ceea ce se așteaptă toată lumea să vorbim. Despre Strauss, despre șnițel și despre ștrudel.

Să o luăm cu începutul. Strauss a lipsit cu desăvârșire. Din păcate. Șnitelul mi-a ieșit prin toți porii, ștrudelul a avut stafide. Bine, bine, să lăsăm cârcotelile și să vorbim de Viena. Acea Viena rece, și din cauza vremii necruțătoare și din cauza oamenilor reci. Veți observa că nu îmi voi împărți posturile pe zile, așa cum am făcut la Barcelona. Pentru că nu cred că am așa multe de povestit. Dar, să-i dăm Cezarului ce-i al lui și să purcedem la drum.

Ca orice drum care se respectă, dar care nici nu necesită vânzarea puținelor organe rămase intacte, punctul de plecare îl are în Gară. Mai vinoo iar în gara noastră miiică. Dap. În gara noastră. Nu mică. Mare și murdărică. Gara de Nord. Oooo, începem bine. Cu o întârziere de o oră. Care oră inițial fusese 20 de minuțele. În gară, mulți oameni. Care cu pungi, care cu plase. Care cu șuncă de la usturoi, care cu cârnați de la același usturoi. Toți îndreptându-se, inevitabil, spre același loc. Și cum să valsezi fără un cârnat în gât, fără o sarma plimbată cu trenul atâția kilometri?

Buun. Să nu mai stăm în sala de așteptare că deja Givenchy-ul nostru se luă la bătaie cu usturoiul altora. Și dă deja semne de abandon. Urlă retragerea din toți boșogii lui de parfum. Să ieșim în aer liber. Pe peron. Ahhh! Peronul… Câte amintiri pe peronul ăsta. Hop. Să nu ne lăsăm copleșiți de amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc. Nu prea avem cum să nu. Că nimeni nu scoate un sunet. De frică să nu ne înghețe limba în gură. Un friiiig, un geeer. Pfiu, bine că plecăm.

După jumătate de oră de “viine, viiine”, “nuu, nu e al nostru”, vine jaful. Aaaa, așa credeam noi. Că e jaf. Știți cum e: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Ne urcăm. Cu cățel (de pluș), cu purcel (făcut bucăți și usturoiat), cu tone de bagaje (inclusiv cu papuceii văcuță și ciorăpeii purcei), cu genți (că suntem niște doamne, ce mama mă-sii – asta e cenzurată, vorba era alta). Gențile mai mari decât valizele. “Ce ai, frățioare, în geantă?” “Aaa, cum ce am? Fardurile, parfumurile, rujurile”. Ok, unora le-a fost frică să nu le fie furate acestea pe perioada vacanței atât de lungi. De 4 zile.

Intrăm în cușetă. “Băi, nu cred că e aici. Noi trebuia să avem șase locuri, aici sunt numai patru” “Aaaa, chestia asta mai reprezintă un pat? Uau, cine doarme la mijloc? De codru des? Ăla eu, ăla eu, hooo, nu vă înghesuiți așa!” “Hai mă, lăsați cârcoteala și hai să intrăm! Câte unu, că n-avem loc toți! Hai Andreio, stai jos, să încăpem toți. Bagajele, unde dracului punem bagajele? Hai că le găsim noi loc. Pe sub banchetele de jos, pe sus, vedem noi.” Uuuuuu, cicicicici, uuuuuu. Plecarăm. Mă mai uit o dată pe geam. Cu ochii plăpânzi și goi. Cu gândul la sarmalele mamei. Și la piftie. Asta e, mergem să valsăm.

Vine nenea nașu’. Bla, bla, bla. Verifică biletele, ne spune să avem grijă la unguri. Că se fură ca în codru. Ok. Facem de gardă. La cutare oră ar trebui să ieșim din România. La cutare oră suntem la Budapesta. La cutare oră ajungem în Viena. Bine. Hai lasă-ne, că stomacul își cere drepturile. Fiecare deschide cratița cu mâncare. Care mai de care mai multă. Mai inspirată. În cușețica noastră, invadează un miros mișto de afumătură+usturoi+carne. Basculăm. “Băi, gata, că mai mâncăm de două ori până la Viena!” Hai, fiecare pe la casa cui ne are! Stabilirăm ca eu să mă urc la cucuieții din deal, că jos deja se dăduseră locurile. Așa că, aveam de ales: la mijloc sau la cucuieți. Am ales cucuieții.

Ș-acu? Ce facem? Jucăm fazan cu tentă sexuală. Whaaaaat? Măăăăă, voi vă prostirăți de la carnea aia a usturoi puțitoare. Bine, jucăm fazan clasic. Teoretic, jucau doi. Practic, alți doi suflam de pe margine. Concluzie: fără adjective și adverbe, limba noastră-i cam săracă. Mă, gata, hai să sforăim! Offf, ce cald e… Dați căldura mai încet! Nici chiar așa! Ok, îl băgăm pe Cătălin Crișan să ne urle cum vorbește marea. Uuuuu, cicicicicici. Adormim legănați de tren. Sau eu adorm. Așa că nu pot să vă povestesc ce au făcut restul. Nu pot să vă spun nici ce am visat. Dar a fost de bine. Deși cam trist. Trist din cauza vameșului. Care m-a trezit să vadă pașaportul. Fuck!

Toate orele pe care ni le înșirase nașul au fost depășite. Ungurii ne-au ținut în Budapesta două ore. De nu mai puteam. Făceam pe noi. Și trenul nu pleca. Despre jegul din tren nu pot vorbi. Întrucât nu sunt adepta dușului la toaletele trenurilor. Chit că urlă rinichii și vezica. Hai că plecarăm. Căscăm ochii pe geam. Vedem că ungurii nu și-au luat cocenii de pe câmp. Cocenii sunt tulpinile porumbului. Gata. Suntem la austrieci. Immm. E mai curat. Ș-atât. Ajungem în gară. Bine că nu am coborât. Că nu asta e gara. Bine, ne-au ajutat alți români care urlau că nu am ajuns la Westbanhof.

Coborâm din tren. După 18 ore. Eram buimaci. Hai să vedem încotro o luăm. Vedem tramvaiul. Căutăm tonomatul. Nu ăla de pe 2. Ăla de bilete. 1 euro 70 de cenți. 6 roni o călătorie cu tramvaiul? Măăăă, mă leși? Bine, ne vom face abonament. Hai mai întâi la hotel. Tramvaiele lor, nu neapărat mai curate sau mai noi. Doar că erau mai bine compartimentate. Și anunță un nene (la ei nu anunță tantile) Cutărescu Gasse. Am tras eu concluzia, spre sfârșitul călătoriei, că astea erau denumiri de străzi.

La hotel. Ăla de 4 stele. Plin de românași. Așteptau să se cazeze. După două ore de așteptat (la ăștia funcționează aia cu punctualitatea numai când le convine lor), ne băgăm în camere. Ok, a meritat așteptarea. Și ok, suntem la sute de ani distanță. Camera de hotel era cât trei sferturi din apartamentul nostru. Baia cât jumate din apartamentul nostru. Era o curățenie cum nici la mama mea, cea obsedată de curățenie, nu e. Vorba unei colege: “băi fată, tu ai făcut ca în Nea Mărin, te-ai culcat pe jos?”. A fost pentru prima dată când nu am acoperit perna cu prosopul meu, când nu mi-a fost așa, într-un fel, să îmi pun pijamaua și să ating lenjeria de pat cu pielicica mea.

După cazare, am plecat în recunoaștere. De fapt, eram mânați în luptă de foame. Și dă-i și mergi. Și dă-i și mergi. La capitolul supermarketuri, există două, trei. Billa tronează. Și nu arată ca la noi. Mai e Spar-ul. Și Penny market. Prețurile sunt cam ca la noi. Produsele mult peste ale noastre. Buun. Am căzut de comun acord, unii forțați de alții, ca micul dejun să îl halim în cameră. Biiine. Hai să halim cina și pe urmă ne facem cumpărăturile pentru micul dejun.

Tot căutând un restaurant, dădurăm peste Gepetto. Gepetto este porecla dată de blonda grupului. Omul fiind de altfel un austriac get-beget. Gepetto nu înțelege engleză. Poate pentru că în bodega lui nu sunt decât moșuleți de vin să bea și ei o bericică. În fine. Ne înțelegem când rostim cuvântul magic: șnițel. El se luminează la față, noi la fel. Concluzie: în București nu am fi avut niciodată curaj să intrăm într-o asemenea bodegă, nu am fi avut nicicum curaj să mâncăm. La Gepetto, totul era vechi, dar curat. Farfuriile ni le-a adus calde. Șnițele ne-a adus un metru. Cartofi, un sac. Totul era făcut pe loc. L-am auzit bătând șnițelele. A fost minunat totul. Trei persoane, 30 de euro.

Ok, mă opresc aici. Asta a fost prima zi în Viena. Pe scurt. Restul, mâine.

Leave a Reply Cancel reply