Ca în orice vis frumos, ajunserăm și la finalul vacanței noastre. Ultima zi. Cred că știți cu toții disperarea care te cuprinde când realizezi că e ultima zi. Ce să faci mai întâi? Încerci să nu te gândești la ce te așteaptă acasă și să te bucuri de ultimele clipe din vis.
Să eliberăm apartamentul. Deși mi se păruse urâțel la început, mă obișnuisem cu el. El era acasă. Pentru câteva zile a făcut parte din viața mea. Strânserăm bagajele. Ei biiine, unde să băgam tonele de magneți? Unde să înghesuim țoalele achiziționate? Cu chiu cu vai le făcurăm loc la toate. Stăteam pe canapea și ne uitam la bagaje. Hai, zice soră-mea, hai zic și eu, hai zice și vară-mea. Da’ nu se ridică niciuna. Hai, mă, că mai venim! Îmhm, siguur că da, și marmota… Nu mai știu care s-a ridicat prima. Dar ne-am făcut curaj și am plecat. Trebuia să găsim un loc unde să ne lăsăm bagajele în timp ce mai colindam noi. La gară, altă distracție. Țărani, frate, țărani. Noi. Ne-a luat juma’ de oră până să ne prindem cum funcționește treaba. În fine, o rezolvarăm, scăparăm de pietroaie, hai să ne mai plimbăm. Zice soră-mea: “mai avem niște obiective de bifat p-aici”. Păi, zic, hai să le bifăm!
Merserăm într-un parc. Nu mai știu cum se cheamă. Nu mai știu nici cum se numea oul ăla colorat. Avem poze, anyway. În parc era frumușel. Curat, liniștit, câțiva turiști. O doamnă își plimba cățelul după care chiar a strâns. Muy raro. Păi la noi găsești noroace la tot pasul. La ei în parcuri nu sunt aurolaci, nici oameni fără casă. La ei în parcuri sunt palmieri și flori. Multe flori. Băncuțele sunt ca și noi, nu sunt desenate, nici rupte în încercarea de a crea opere de artă. Mi-a plăcut. Aici chiar ai putea intra cu plăcere pentru a-ți odihni piciorușele.
Restul zilei: shopping. Am mai cheltuit ceva bănuți pe cârpe, bănuți pe care în București nu i-am fi dat. Hăinuțele moderne. Mi-au plăcut. Ce vreți, spanioli! Am vrut, la un moment dat, să mergem la film. Nu e o idee prea bună. Filmele sunt dublate în catalană. Așa că, ghinion. Am luat trenul spre aeroport. Am făcut 12 minute după ceas. N-avem șanse, oameni buni, nici dacă stau ei pe loc 50 de ani de acum încolo. În aeroport, am avut ceva de așteptat. S-a așezat lângă noi, în dreapta, un cuplu în jurul vârstei de 70 de ani. Super eleganți. Ne-au spus bună seară și s-au așezat să își aștepte nepotul. Nu știu ce au făcut oamenii ăia la viața lor, dar miroseau a aristocrați. În stânga noastră, doi conaționali. Din 3 vorbe, 4 reprezentau înjurături. Gălăgioși, deranjau pe toată lumea. Și ghiciți ce, nici măcar nu erau olteni, erau din Maramureș. M-au dezamăgit, credeam că ei sunt un pic altfel. Ei bine, nu. Și uite așa mi-am explicat eu de ce suntem țigani pentru toată lumea: pentru că suntem. Mi-a fost rușine. Păcat. Nu am mai scos nicio vorbuliță nici una din noi. Ne-am ridicat și am plecat. Am preferat să aștept în picioare.
Deja, în momentul în care ne-am așezat la coadă, a început să miroase a noroi. Același cățel și purcel ca la ducere. Am trecut cu bine și cu bagajele de mână care cântăreau peste 7 kg, pentru că i-am zâmbit frumos domnișoarei de acolo și pentru că am întrebat-o de sănătate în limba ei. Contează enorm. În duty free, mai nimic. Erau închise toate. Luarăm niște ciocolățele și două sticle de sangria. Oricum, bine că fu închis, că ne lăsam p-acolo și puțineii bănuți pe care îi mai aveam. Urcarăm în avion.
Gata, s-a terminat totul… Am plecat din Barce, din lumea civilizată, veselă, curată. Aterizăm pe Băneasa. Cinci ani la intrare în aeroport. Alți cinci până ne luară autobuzele alea comuniste. Ieșirăm din aeroport. Plouă. Ba aș putea chiar zice că era lapoviță. Maxim 13 grade. Gri. Totul e gri. Taxi-ul ne aștepta că dădusem comandă ca să nu ne înghită rechinii ăia de te jupoaie până în centru, de trebuie să faci credit ca să plătești cursa. Taximetristul, după ce că nu-și mișcă șezutul să ne deschidă portbagajul ca să ne introvârâm tonele de bagaje, mai și țipă că să mă grăbesc că blochează el traficul, așteptându-mă pe mine. Simt depresia. Vine, vine, calcă totul în picioare. Bine ai revenit “încă” acasă!
Ti-ai propus sa ma faci sa incep ziua cu stangul…. Rau, foarte rau, vor suferi multi !!!!
Cu toate ca nu ploua, nici macar lapovita nu este, de “balana” nici nu incape vorba (deocamdata!!), cu toate ca am ajuns la job si nu vad nici urma de noroi pe birou, am simtzit mirosul acela de ” gri ” ……si mi s-a facut un dor nebun de duca.
Ar fi o chestie sa nu vin la nunta, nu?!!!!!!!!!!!! Glumeeeeeam, hooooo, glumeeeam!
Offff, ce depresiva sunt, offf si niciun copac prin prajma…., IOR-ul e la dracu’, in parc la Crangasi doar flori, ca parca ajuta pe cineva….
Daca nu vii la nunta, eu voi fi un om mort, pentru ca se afla in cele din urma si motivul fugii miresei.
Promit ca daca am sanse sa plec, si voi pleca fara sa ma gandesc de doua ori, te chem pe la mine. Poate definitiv, dar macar sa fii happily married, sau macar married.
Nu stiu de ce toata lumea a luat chestia cu pomul din postarea despre IOR. Acea postare chiar nu s-a vrut a fi trista. Si….si IOR-ul e plin de flori. Folositoare. 🙂