Duminică. Ce ne ziserăm noi? Hai să o luăm azi spre parcul de distracții. Ieeei, ce bine, zise soră-mea, dornică să își scuipe mațele prin cine știe ce mașinărie ciudată, care te aruncă de trei ori și te prinde o dată. Hai din nou cu metroul, că deja ne obișnuisem și devenise chiar interesant și practic.
Înarmate cu hărți mii și mii, deși nu ne deranja dacă ne rătăceam că nu aveam oră fixă de venire și de plecare, ajunserăm la poalele lui Tibidabo. De aici până în vârf, se putea ajunge fie per pedes (exclus deja, pentru că mai mult mergeam în membrele superioare), cu autobuzul (unde nu mai trebuia să plătim că deja taxasem la metrou) sau cu minunatul Tramvia Blu. Acu’, dacă tot ajunserăm până aci, hai să ne dăm cu toate chestiile astea specifice lor. Ok, hai la coadă la Tramvia ăsta! În fața noastră chinezi și japonezi. Mulți și mici sau invers, că tot aia e. Să luăm bilete. Vreo 5 euro de căciulă. Eeee, da, mă, da’ cine știe ce frumusețe o fi. Îmhm, siguur că da. Vine minunăția. Să vă descriu: așa cum îi zice și numele, un tramvai albastru. Urât cu spume. Un fel de 34 din ăla nemțesc, numa’ că ăsta mergea încet și era ceva mai curat. Păi, oameni buni, queridos espanoles, știți voi ce e aia o mocăniță? Nu, nu știți, dar voi știți să scoateți bani și dintr-un amărât de tramvai. Lor li se pare ceva sublim. Logic, ei nu au tramvaie ca noi. Acu’ ne păcălirăm, ne păcălirăm. Să ne bucurăm de peisaj. Corect, peisajul face toți banii. După trei minute, ajunserăm. Nici n-a durut.
De unde ne lasă minunăția, trebuie să mai luăm și un teleferic. Să vă descriu telefericul: un fel de vagon de tren colorat (că au și ei talentații lor), cu două bănci puse paralel, pe care încăpeau cam 10 oameni mai slăbuți așa. Am mai dat și aci vreo 8 euro dus-întors. Da’ ăsta chiar a meritat. Ăsta chiar a fost un fel de mocăniță, ce ne-a dus prin niște locuri superb de sălbatice, pe niște poduri sub care fundul râpei nu se vedea. Hai că ajunserăm la Tibidabo cu bine. Puserăm piciorul pe pământ în siguranță. Haai spre parc, cântă soră-mea. Bine, da’ hai mai întâi la catedrală să facem o rugăciune, măcar să murim cu sufletul curat. În Catedrală, pentru alți 4 euro, ne duse liftul până în vârf. Fruuumos, se vedea Barcelona toată, toată. Parcă nici nu-i așa mare. Da’ se vedea și de aici că e curată. Hai mai sus! Maaaaai suuus? Bine, să îmi depășesc limitele și fricile. Pe niște scărițe înguste și șuuubrede. În vârful vârfului, frig. Frumos, cred. Și înalt, foarte înalt, prea înalt. Așa cum zisei, cred că era frumos. Că eu am ținut ochii închiși tot timpul. Și m-am ținut de pereți, că aveam impresia că se mișcă toate. Și nu, nu era cutremur. Deși mă luase cu călduri, gândindu-mă ce aș face dacă ar veni catastrofa peste noi. Nu am putut să fac poze. Am însă o poză făcută de soră-mea, care era pe jos (nu-i frumos, dragi cititori, să râzi de răul altuia). Vorba vine, pentru că nu avea loc să fie pe jos. Că turnu’ avea o lățime de juma’ de metru. Ok, după 10 minute, considerai că fu suficient, declarai teama învinsă, îi făcui bezele soră-mii și îi spusei că eu o aștept jos.
Jos, începu negocierea. “Hai, mă sisuț, să ne dăm și noi în parc”. “Sisuț, eu intru cu tine și te aștept jos”. “Nuuu, că n-are niciun farmec să mă dau singură”. “Soră-meo, e adevărat că nu e o perioadă prea fericită a vieții mele, da’ totuși, aș vrea să mai trăiesc un pic”. “Hai, mă sisuț, că nu e nașpa, uite, nici nu sunt înalte”. “Nuuu, decât de 500 de metri” (cred că exagerez, dar pe bune că așa mi se păreau). Într-un final, mustrată de remușcări, îi zic: “băi, dacă vrei, eu mă dau cu tine, deși știu că o să mor, dar uite, pentru tine îmi dau și viața”. Nu, nu vorbeam serios și am mizat pe faptul că o cunosc pe soră-mea, care începu să bombăne: “jur că nu mai plec niciodată cu băbăciuni după mine, mi-ai mâncat sufletu’, habar n-ai să trăiești”. Voiam să îi zic “eu așa mor, nu trăiesc”, dar am zis să n-o contrazic. Așa că am lăsat capul în pământ, mi-am asumat criticile și i-am promis că data viitoare. Aici ar mai trebui menționate și înjurăturile pe care și le-a luat și Ana, prietena soră-mii care ne-a dat plasă și nu s-a mai prezentat la apel (ohoooo, ce-o să ne-o mai plătești; vii tu înapoi de la Paris, vezi tu!!).
Odată terminată teoria, ne îndreptarăm spre magazinul de jupuit turiști. Achizitionaram magneți ca întotdeauna și de peste tot și cănuțe… cu tăurași (că de, unii duce lipsă). Fruuumos, shopping. Terminarăm cu Tibidabo. Bifarăm. Scăparăm fără roata morții și alte ciudățenii. Totuși, stres există. Așa că, hai spre Parc Guell! Hai. Să întrebăm cum ajungem. Deja spaniola noastră e brici. Așa că înțeleserăm perfect când ni se explică despre cele două modalități de a ajunge. Pe prima o înăbușirăm din fașă. Presupunea per pedes, așa că pas. Cu metroul că-i mai sfânt. Ieșirăm de la metrou, hai să întrebăm încotro s-o luăm. O doamnă se abate din drumul ei că să ne ducă pe noi în stație. Hmmmm, verificarăm buzunarele când ajunserăm, că la noi, dacă e cineva atât de amabil, sigur te fură sau te bagă în vreun tufiș să te fericească cu forța. N-a fost cazul. Încă un șoc: doamna chiar avea o impresie bună despre români. Are o prietenă din România cu care se înțelege excelent. Hmmm, ciudat.
Parc Guell. Un parc. Un pic ciudățel. Că Gaudi ăsta era frământat de talente. Ca în toate celelalte părți, aveam și aici un obiectiv: broasca. Să căutăm broasca să facem poze cu ea. O găsirăm, în mijlocul unui milion de persoane, care, ghiciți ce, vroiau poze cu broasca. Broasca asta, o kitschosenie. Sau așa a fost văzută prin ochii unei inculte ca mine. În fine, intrat în magazin, cumpărat magneți, of course, alte mici amintiri și gata. Hai acasă să ne odihnim nițel ca să mai mergem diseară iar la fântâni! Nu mai vorbesc de cât am căutat un Mc.
Seară. Hai, băi frate, să căutăm un Kentucky, că murim de foame. Am căutat un KFC două ore. Ba în sus, ba în jos, ba la stânga, ba la dreapta. Găsirăm. Mai bine nu găseam. Am dat 25 de euro pe niște aripi îmbibate în ulei și pe niște crispy care aveau față de șnițele nereușite. Cred că e clar că le-am aruncat și am mâncat salam cu pâine. Concluzie: nu mâncați de la KFC-urile din Barcelona!!!! Mai bine Mc. Din două rele, ăsta e cea mai bună.
Penultima seară în Barce se încheie la fântâni. Iaaar. De data asta îmbrăcate, ca să îndurăm frigul (credeam noi, înainte de a ne întoarce acasă). Minunat spectacol. Recomand din tot sufletelu’.
Mai am încă o zi….
Nu tu patetism, nu tu lacrimi, nu tu plimbari luuungi pe alei pustii, ce puii mei se intampla, am aterizat altundeva?!!!! Sa nu fie blogorica ?!!!!!!!!! hi,hi,hi!!!!!!!
Au ramas batistutzele nefolositeee!!!!!!! Si cand te gandesti ca tot week – end-ul am asteptat sa posteze ceva interesant, mititica in cauza ! Iar dansa a shomat cu nerusinare! Si ce este cel mai rau, nici nu mi-a raspuns la telefon ca sa-mi elucideze enigma!
Nu am somat, nu a mers site-ul. Nu am raspuns la telefon, ca am avut treaba sa dorm.
Nu zice hop pana n-ai sarit parleazul. Presimt ca urmeaza ceva patetic rau. Ma cuprind iar nostalgiile.