Jurnal de călătorie

I’m back. Too bad. Păcat. Mare păcat. Am ajuns acasă. Ghinion. Poate în viitor voi face ceva să rezolv problema asta cu acasă, în România. Abia acum îi pot înțelege pe cei care se deprimă de fiecare dată când se întorc în țară. Păi normal, revii în noroi dintr-o lume civilizată. Să o luăm cu începutul.
 
Prima seară. Ajuns în Barcelona undeva în jur de 9.30, ora lor. În aeroport lume multă, însă foarte bine crescută. Hai să ieșim și să vedem cum ajungem în Placa Catalunya. Soră-mea se baza pe spaniola mea. Și eu la fel. Ei bine, ghinion. Până mi-am dat eu drumul la spaniolă a durat ceva. După ce ne-am plimbat vreun kilometru cu rucsacii în spinare, în căutarea minunatei stații de autobuz, după ce soră-mea a încercat o conversație în engleză cu un om al legii, după ce o doamnă s-a uitat câș când am întrebat-o în engleză dar mi-a explicat cu lux de amănunte când m-am adresat în spaniolă, am găsit stația. Am luat autobuzul. Știam până unde trebuia să mergem. Coborâm ca trei floricele și ne îndreptăm spre un taxi.
 
Întreb eu normal, că eram mereu băgată la înaintare, dacă e liber și îmi spune să mă îndrept spre primul taxi oprit. Fir-aș a naibii. Ăștia respectă ordinea venirii în stație? Ok, prima lecție. Ne îndreptăm spre primul taxi, sunt băgată iar la înaintare, vine omu’, îl întreb dacă e liber, îmi răspunde “taxi-ul e liber, eu nu”. Ok, foarte bine pentru tine. După ce că eram eu stresată să ajungem, mă mai ia și ăsta peste picior. Soră-mea și vară-mea se așează în spate, mie revenindu-mi porsupuesto locul de lângă șofer. Muy bien. Să întrețin conversația zic, că sigur au și ei Ferentariul lor și n-aș vrea să mă lase ăsta p-acolo și nici să mă plimbe toată Barcelona de să trebuiască să ieșim toate trei la produs, pentru a putea plăti călătoria. Și dă-i și conversează. Întreabă-l de una de alta. Pakistanez, la vreo 30 și ceva de ani, venit să muncească în Spania. Totul decurgea așa frumos, parcă se auzeau și viorile. Eu îi ziceam de nu știu ce aberații referitoare la Spania (căutăm cuvinte cât mai simple ca să nu mă gândesc prea mult), el mă complimenta referitor la cât de bine vorbesc spaniola. Mă întreabă unde am învățat. Eee, draci, doar nu era să îi spun că din telenovele. Bag și eu ceva așa să fiu intelectuală. Îi zic că la școală. Zice aici, în Barcelona? Zic nu, în București. Dragii moșului, aici se rupe filmu’. Când a auzit omu’ de România, aș putea să jur că și-a verificat buzunarele. Observ schimbarea de atitudine și încerc să îl liniștesc, spunându-i că nu sunt nici la studii, nici la muncă, nici la furat. Sunt doar în vizită. În fine, a dat semne că nu-l deranjează, însă, credeți-mă, vraja se spulberase. Omu’ a fost fair play de la început până la sfârșit. Ne-a zis că acolo unde vrem noi să mergem e destul de aproape. Îmhm, aproape de 6.60 euro. Mă fâstâcesc, vreau să îi las și lui de un suc și îi las, oameni buni, trei euro. Trei. Nici mai mult nici mai puțin. Fetele normal că mă luară la mișto: eeee, așa e cu viorile astea, te fac să îți pierzi capul. Pe cuvânt că nu mi-am dat seama cât i-am lăsat și oricum, cu banii ăștia putea să își ia și el o cola la jumate’. Dar el saracu’ tot cinstit, îmi spune că e prima dată în viața lui când un român îi lasă bacșiș. Eeee, treacă de la mine!
 
Bien. Ajunserăm la apartament. Sunăm. O liniște mormântală. Mai sunăm. Nimic. Y ahora que? Mă și vedeam pusă la colț, biciuită pentru că asta cu închiriatul apartamentului fusese ideea mea. Pe sistemul: și sedusă și abandonată. Mă gândeam unde putem să dormim. Eee, mergem în aeroport și dormim acolo. Când îmi pierdusem toate speranțele, apare și fata noastră, persoana de contact. Ne introduce în apartament, ne face o scurtă prezentare a Barcelonei, ne mai ridică vălul de pe ochi. Apartamentul modest, nici prea prea, nici foarte foarte. Însă complet echipat. Cu tot ce ai putea avea nevoie într-o casă. Pleacă femeia, ne dăm seamă că ne e sete. Hai să căutăm o apă. Ce vorbești, Frantz? Am găsit o amărâtă de cola din aia mică, mică, cât o…mână de furnică. 2,5 euro. Quuuuue? Da’ cu ce-am greșit de trebe’ să dăm 90 de mii pe un păhărel de cola? Setea se plătește. Băurăm cola aia până la ultima picăturiță, mâncarăm și lămâia din pahar cu tot cu coajă și semințe și ne duserăm la culcuș, că a doua zi urma să înceapă pe bune aventura.