Wizz-ul. Nu aveam așteptări mari, așa că acestea nu mi-au fost nici înșelate, nici depășite. Wizz-ul e Wizz. E ieftin sau mai bine zis e mai ieftin. E plin de români. De români căpșunari. În avion am trăit aceeași senzație pe care o trăiam acum ceva timp în 335. Zugravi, agricultori, căpșunari, mai mult sau mai puțin spălați. Toți au aceeași destinație: Spania. În fine, după ce ne-am luptat pentru locuri că la ei așa e, ne-am așezat, am spus Tatăl nostru de zece cinspe’ ori, am închis ochii (am văzut toată viață proiectându-se prin fața ochilor) și am decolat. Nu mi s-a părut nimic spectaculos, doar că nenea pilotu’ a uitat să ia piciorul de pe ambreiaj, drept urmare a turat motoru’ cam tare.
Ceasu’ rău ne-a adus în spatele nostru două puradele la vârsta clasei întâi, care ne-au omorât cu un vaporaș care nu știu cum se bălăngănea pe niște valuri minunat de albastre. După bălăngăneală, cucuietelor li se făcu foame, iar bunica scoase dintr-o sacoșă de rafie (jur că e adevărat, deși pare greu de crezut) două copane de pui, prăjite probabil cu o seară înainte că doar nu era să plece cu nepoatele fără provizii. După masă nu, nu a venit somnu’, a venit fâțâiala pe scaun ca să ne nenorocească nouă spatele. Problema nu erau fetițele, problema era mă-să mare care nu a schițat niciun gest de control sau de potolire a demonicelor creaturi (ok, mă voi gândi de două ori înainte să procreez).
Tot la capitolul colegi călători, am beneficiat de compania a doi nou-născuți. Pe bune noi. Nu aveam mai mult de cinci-șase luni. Nu mai trebuie spus ce concert de orăcăituri ne-a acompaniat pe întregul drum. Mă gândeam cu ce-or fi greșit copilașii ăia ca să aibă parte de asemenea cretini de părinți. Și la întoarcere am avut parte de companie minoră. Bașca mamă-sa unei copilițe de vreun an (copilița, nu mamă-sa) făcea mișto-uri subtile gen “mami, tu plângi că ne întoarcem în România?” Nu, cretino, plânge pentru că îi e somn și în loc de avion ar fi trebuit să se afle într-un pătuc calduc cu lăptic fierbinte nu cu o imitație de lapte dintr-o cutie de carton.
Stewardesele pe lângă situație, singura lor grijă fiind să vândă cât mai multe produse. La întoarcere am avut o echipă de stewarzi. Nicio diferență în modul lor de a se purta. În momentul în care ni se explică treabă cu vesta de salvare, pe minunata stewardesă o pufnește râsul. Probabil o gâdilă cineva. Anyway, lipsă de maturitate și de profesionalism. Mă gândeam în clipele alea să ne ferească Dumnezeu de vreo chestie nașpa, în care echipa de stewardese să trebuiască să intervină. Oare în afară de înalte și subțiri, or mai fi și alte criterii de selecție? Oare fetele acestea, sau mă rog băieții, n-ar trebui să fie oarecum fini psihologi și oare treba lor se rezumă strict la vânzarea de produse? Asta ar trebui oare ei să fie, vânzători bibelouri? Nu vreau să comentez nimic despre minunata lor limbă engleză. Cred că tot ce spuneau în engleză, citeau de pe o hârtiuță. Dacă le întrebai altceva, li se citea pe chip nedumerirea și chiar și panica.
Buuun. Ajungem la destinație. Nu vorbim de zbor, nu vorbim de cum se zgâlțâia mașinăria zice-se că din cauze de turbulențe. Nu vorbim nici de mocheta tocită de pe jos. Și nici despre ferestrele crăpate (asta o fi permis?). Să vorbim despre aterizare. Am simțit-o în stomac. La Barcelona a mai fost cum a mai fost pentru că ei au într-adevăr aeroport. Numa’ că la București mă gândeam dacă nu cumva ne vom opri în Intercontinental, că Băneasa e mai mult o autogară. În fine, probabil de asta la aterizare lumea aplaudă. Hmmmm. Aplaudă că se bucură că au aterizat cu bine? Adică asta a fost o excepție? Eu credeam că de obicei se aterizează cu bine și atunci nu înțeleg de ce aplaudăm. Nu asta e treaba piloților? Să ne transporte în siguranță? What the hell? Pe mine nu mă aplaudă nimeni când îmi termin treaba. Cam ciudat. Din reacția oamenilor înțeleg că de obicei avionul se prăbușește, dar uite, azi chiar am avut noroc, am ajuns cu bine.
Ok…sunt cârcotașă. Mă văzui cu sacii în căruță și începui să cârcotesc. Dar pe bune că tot ce v-am scris mai sus e adevărat. Și sper ca până la anu’ să îmi permit totuși Tarom-ul.